O treime din transfugii care vin din Africa sau Asia se înghesuie printr-un gât de pâlnie între România şi Europa: Lunga.
Siluetele apar în noapte ca niște fantome venite de pe Lumea Cealaltă. Polițiștii văd totul ca-n palmă de la câțiva km distanță
Puţin după ora 21.00 începe vânătoarea de oameni. Poliţiştii de frontieră îşi iau cu ei camerele cu termoviziune şi o iau spre fâşia verde, pe care iarba e de fapt uscată. E o vrajă ca în Harry Potter: acolo unde e beznă şi ochii nu pot străpunge întunericul, camerele speciale îţi arată dintr-o dată mişcarea şi contururile albicioase ale căldurii emanate. Sângele care-ţi curge în vene te dă de gol. Scrutezi bezna şi vezi precum leii din savană. Vânatul e murdar, în treninguri acrite de transpiraţie şi cu tenişi scâlciaţi. Sunt transfugii, care, atunci când îi prinzi, te şochează cu ochii lor speriaţi, ca ai unor animale prinse în plase. E o privire pe care n-o uiţi niciodată. În secunda aceea, visul lor se sfârşeşte în acel loc. Şi acel punct, prăpastia ce te înghite, este Lunga, în Timiş, un petic de iarbă pe care ajung să-l calce cel puţin o treime din totalul emigranţilor ce tranzitează România.
Containerul care se pierde în peisaj
Am coborât în câmp, la 50 km de Timişoara. Greierii te asurzesc, iar luna galbenă îţi alungeşte umbra ca şi cum ar purta catalige. Câinii din patrulă se gudură pe lângă stăpânii lor, ignorându-ne pe noi, străinii, după ce ne-au căutat mirosul de "om bun".
Nu mai e ca pe vremuri, când se stătea de planton din 50 în 50 de metri în foişor. Există patrule, fiecare cu zona lui în care se mişcă, dar acum graniţa o vezi ca-n palmă de la câţiva kilometri distanţă. Vizibilitatea pe zeci de kilometri este la numai un click distanţă. Biroul e amenajat într-o clădire provizorie, de tip container, anostă din exterior şi care nu lasă nimic
