■ Avocatul îşi isprăveşte pledoaria. "Inculpat, ai ultimul cuvânt !”, răsună vocea judecătorului în liniştea apăsătoare a sălii. Inculpatul este tănăr, abia ieşit din adolescenţă. Păşeşte şovăielnic spre microfon. Ezită să spună ceva în apărarea sa. Zâmbeşte firav înainte să deschidă gura. "Doamna Preşedintă, dumneavoastră aveţi ultimul cuvânt, nu eu !”, îl aud aievea. Dă din umeri, fără impertinenţă, şi face doi paşi în spate. Completul tresare, nu se aştepta la sinceritatea rostită de inculpat. În definitiv, el rostise un adevăr. Să-l contrazici înseamnă o făţărnicie. Fiindcă orice ar fi, judecătorul are întotdeauna ultimul cuvânt. Restul ţine de ipocrizia formulelor sacramentale lăsate de antichitatea romană.

■ "Ce aveţi de declarat ?”, întreabă instanţa de judecată. "O singură frază”, răspunde păcătosul penal. "Care?”, devine curios judecătorul. ”Vreau o justiţie independentă, imparţială şi legală, chiar dacă eu o să fiu mort atunci”. "Doriţi să consemnăm ?”. "Desigur”, se încheie dialogul. Judecătorul râde şi-şi schimonoseşte onorabila figură. Nu pricepe gravitatea momentului. Bărbatul din vecinătatea boxei are minţile răvăşite. Cândva, persoana sa impunea teamă şi respect. Acum zace prin clinici psihiatrice, când nu este om al străzii. L-a zobit un sistem pe care crezuse că-l va controla. A căzut între două partide politice, înţelese să-l sacrifice de dragul majorităţii parlamentare. Nebunii au calitatea rară de a nu ascunde adevărul, dar judecătorul nu înţelege nimic din drama insului pe care-l va condamna într-o clipită. Se hlizeşte, în loc să reflecteze la vorbele auzite. Se amuză superficial, în loc să se îngrozească de injustiţia reclamată de atâţia. Noi, ăştia sănătoşi în aparenţă, ne sfiim să strigăm adevărurile în gura mare. De ce să ne punem rău cu nu ştiu cine ? De ce să ne ratăm carierele şi libertatea ? Învăţăm de mici să ne descurcăm prin