Am mai scris că, atunci cînd eram mică, şi stăteam, ca mai toată lumea, la bloc, am înţeles un lucru important pentru supravieţuirea unui cetăţean din Republica Socialistă România de atunci: şi anume că trebuie „să fim patrioţi în bloc“.
Evident, chestia asta însemna să nu vorbim prostii împotriva sistemului atît de tare încît să te audă vecinii sau securiştii care presupuneam că ne ascultau convorbirile. De asemenea, mai ştiam că, dacă vreau să am succes la şcoală cu bietele mele compuneri, trebuia să le încep cu o frază rotund simţită despre „vitejia de veacuri a poporului român, stîncă în calea…“.
Din fericire, la fel de bine ştiam că lucrurile astea sînt doar de formă, pentru sistem: erau o deghizare, în stilul celei geniale pe care tatăl o impune fiului, sub formă de joc, în La vita e bella al lui Roberto Benigni, ca acesta din urmă să scape cu viaţă din lagărul fascist.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu„Patriotismul“ de tipul acesta era cam singurul pe care îl cunoşteam. Şi totuşi, mai tîrziu, în diverse situaţii din viaţă, a ieşit la iveală şi un altul, mai aproape de ceva real. Un tip de patriotism care voia să spună, într-un mod nu prea înalt: ai noştri sînt imperfecţi, nu se dovedesc, unii dintre ei, prea civilizaţi în anumite situaţii; şi totuşi, îi prefer pe ei, şi mă bucur să-i am, căci sînt şi ai mei.
O atitudine deloc sănătoasă, veţi spune: să ne scuzăm, de fapt, pe noi, cei care am rămas printre „ai noştri“ şi, vrînd-nevrînd, în anumite lucruri, ne identificăm cu ei.
Cînd am ieşit pentru prima dată din România, la o bursă în Scoţia, mi-au plăcut la nebunie peisajele, şi castelele, şi bisericile cu cimitirele lor frust-poetice. Dar nu şi oamenii. Mi s-au părut zgîrciţi (ştiu, e un stereotip), indiferenţi, birocratici. Într-un cuvînt, străini. Nu erau de-
