Mă aflu în Franţa de vreo patru luni. Şi pe aici au fost alegeri, şi legislative, şi prezidenţiale, şi dezbateri, şi dispute, dar au lipsit înverşunarea şi vehemenţa. Cetăţenii obişnuiţi îşi văd de treburile lor, de viaţa calmă şi ferice în care statul este colaborator şi susţinător. Exagerările politice, sau academice, româneşti nu interesează pe nimeni. „Spui că a plagiat primul vostru ministru? Nu s-a întîmplat şi în Ungaria asta? Cam aşa se întîmplă cu oamenii ăştia politici care vor să se împăuneze cu un titlu, dar îţi dai seama că nu prea au timp să se ocupe de cercetare“, mă linişteşte un prieten, profesor la Sorbona, mult mai interesat de planurile noastre academice decît de plagiatul lui Ponta, şi care, mai degrabă, îl amuză. „Aaaa, şi în Germania s-a întîmplat asta, nu? Sper că-şi dă demisia?“ – mă priveşte amuzată o altă prietenă, venită din lumea germană a Vienei. Şi eu sper că-şi va da demisia. Lumea de pe aici e mai puţin interesată de România şi de eternele ei probleme. Cînd ajungi să-ţi faci prieteni sau relaţii la nivel academic, eşti privit individual, importante fiind calitatea morală şi mai ales pregătirea profesională. Eşti deja separat de restul populaţiei româneşti care pune probleme, eşti parte a unui grup de amici sau a unei reţele de cercetare. Dar odată ieşit din aria amiciţiilor academice, lucrurile se schimbă.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriAjunsă, dintr-o pură întîmplare, într-un „sat“, la vreo două ore de Paris, am găsit o viziune total diferită. Nici aici oamenii nu prea ştiu pe unde este România, cu atît mai puţin ce se petrece prin România. Şi nici nu sînt interesaţi. Tot ce ştiu se leagă de ţigani (a se citi romi), de Ceauşescu sau Nadia Comăneci, şi mai ales de locurile de muncă ocupate de români, român