Nu ştiu dacă vă mai amintiţi sau dacă aţi aflat, dar „Franny şi Zooey” începe cu un soare scânteietor, însă insuficient, într-o după-amiază de sâmbătă, când era din nou vreme de palton, nu de pardesiu, aşa cum, zadarnic, se tot sperase.
Un tânăr, Lane, aşteaptă o fată - pe Franny. Nimănui nu îi place să aştepte, nu-i aşa? Nimănui. Însă când fata vine şi când fata arată bine, cui îi mai pasă că a aşteptat? - gândeşte şi scrie Salinger. Chiar aşa.
Lane şi Franny îşi ratează întâlnirea. Este cea mai frumoasă întâlnire ratată din câte s-au scris. Franny va leşina, iar acel leşin este, de asemenea, cel mai frumos din istoria literaturilor. Poate fi un leşin frumos? Da, poate. Literatura poate totul.
Când a murit Salinger era o iarnă mizerabilă, cu zăpadă gri şi depresii economice, nu se mai purtau pălării şi nu se mai credea în iubire. Am scris atunci că Salinger a fost ultimul om celebru şi normal, deşi este posibil să mă fi înşelat. E posibil ca Salinger să nu fi fost deloc normal, căci nimeni nu a mai călătorit atât de departe în inima celor tineri, cei cu toate păcatele înainte. Salinger este intersecţia la care ajung, cândva, când suntem tineri, toate visele noastre. Salinger este o răscruce.
Ştiţi clipa aceea când înţelegi că te vei preda nostalgiei şi va fi bine? O ştiţi. Salinger şi-a făcut din acea clipă infinitul. Şi aici îi stau şi puterea, şi slăbiciunea.
„Franny şi Zooey" a fost scrisă pe când şi timpul, şi scrisorile, şi rochiile, şi săruturile erau mai lungi. Dacă veţi citi „Franny şi Zooey" veţi înţelege, poate, cât am pierdut de când nu mai trimitem şi nu mai primim scrisori.
În „Franny şi Zooey" se recitesc epistole vechi, se fumează mult, se etalează erudiţii, se vorbeşte şi se tace (jumătăţi de minut) la telefon, câteodată apare şi motanul Bloomberg, genial în rolul lui secundar, se caută, cum se caută în toate
