Aerul este mai sărat decât în restul oraşului, iar timpul parcă stă în loc. La nivelul ochilor totul este cenuşiu, singurele colori care sparg monotonia fiind cele ale rufelor întinse în bătaia vântului. Dar, dacă ridici ochii spre cer, a deşertăciune şi tristeţe, culorile te „izbesc".

Vezi Spectrum Residence, blocurile ridicate pe terenurile retrocedate ale Constanţei. Acolo, cu vântul şi cu pescăruşii, cu apa, sarea şi nisipul, locuiesc patru oameni parcă sălbăticiţi din cauza lipsurilor. Nu vor să vorbească, au făcut-o destul. Două capete de copii ies pe uşa deschisă, iar în urma lor mama, neputincioasă. Furia bărbatului casei se revarsă prin ţipete asupra „oaspeţilor" săi. Spune că nu îl interesează, că el nu vorbeşte decât cu primarul Radu Mazăre, că acesta ştie problema lui. Locuieşte împreună cu copiii şi nevasta într-o gheretă pe malul mării. Vecine le sunt bărcile şi barăcile pescarilor, populate acum de amatorii de băi de soare care-şi aduc maşinile până aproape de digul Pescăriei. Oamenii locului se feresc de soare sub acoperişul singurei lor camere. Acolo s-a lansat programul locuinţelor sociale, aşa a luat naştere proiectul Henri Coandă cu care Mazăre a făcut oamenii să plângă înaintea alegerilor. Blocurile s-au ridicat, promisiunile nu s-au respectat. Familia de la Pescărie trăieşte tot pe plajă. „Le-a zis să aştepte, că-i mută, dar le trebuie un apartament cu patru camere", zice un vecin, tocmai venit de la pescuit. Încet, bătrânul cu alură de lup de mare şopteşte: „Aveţi noroc că nu l-aţi prins beat, că alerga cu toporul după voi. Copiii mai fură... Asta este". Poate începem să ne explicăm furia, nervii unei existenţe trăite în bătaia vântului, pe tărâmul nisipului, la capătul civilizaţiei, dar foarte aproape de lumea care nu îi include, de staţiunea atât de dragă dansatorului primar.

Aerul este mai sărat decât în restul oraşului, ia