Întîmplarea a făcut să lipsesc din ţară vreo două săptămîni, exact aceste ultime săptămîni de schimbare la faţă a României, astfel încît, cînd m-am întors acasă şi am deschis televizorul, nu am înţeles unde am ajuns. Cîteva ore în şir am avut impresia halucinantă că toate canalele media transmit un soi de Vacanţa Mare de proastă calitate, o polifiction grotescă din care nu înţelegeam nimic. Pînă în momentul în care un personaj secundar al acestui spectacol, întrebat la un post de radio de ce nu au aşteptat alegerile pentru a face, în linişte, toate aceste schimbări derutante, a răspuns teribil de spontan: „Da’ ce, sîntem fraieri?“. Fraier... Această angoasă de a nu fi fraier îmi aducea aminte de ceva... „Mama n-a făcut un fraier“, vorba lui Nicolae Guţă. Da, asta era: manelismul! Manelismul, nu manelele, căci despre manelism ca fenomen social este vorba, şi nu (doar) despre manele, care sînt cronica grotesc-lirică a acestuia.
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulAm mai scandalizat multă lume, cu cîtva timp în urmă, afirmînd (şi argumentînd) faptul că nu ţiganii au manelizat societatea, ci aceasta, gata manelizată, a constituit materia primă a „carnavalului“ manelist. Maneliştii au fost astfel, fără să-şi propună, cei mai fini sociologi şi analişti politici ai societăţii postcomuniste.
Dar ce am fi putut – sau poate ar fi trebuit – să înţelegem, de fapt, din cronica sentimentală a manelelor? Un lucru înfricoşător de simplu: idealul la care visa cu adevărat marea majoritate a membrilor acestei brave new world a tranziţiei din România era pur şi simplu satisfacerea dorinţei, individuale şi egoiste – narcisice, ar zice, probabil, psihanaliştii. După ani de frustrări regulate şi alienări sistematice, „capitalismul“ scotea dorinţa de pe cartelă şi băga jubilaţia la
