Haosul e, în mod firesc, mult mai interesant decît ordinea. În haos, nici n-ai vreme să respiri. Mereu se întîmplă ceva. Ordinea e plicticoasă, deprimantă, omorîtoare de creativitate. Trivializînd grosolan – şi-mi cer scuze în modul cel mai sincer pentru acest fapt – e cam ca în celebrul banc cu diferenţa între sexul în doi şi cel în grup. Cel în grup prezintă avantajul că, măcar acolo, mai cunoşti lume. Cam aşa arată, de ani buni încoace, felul românesc de a face şi de a înţelege politica.
DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă"În plus, haosul e o eternă potenţialitate. O poartă deschisă spre visare, spre jocul pervers cu speranţa. Pe cînd ordinea, prin natura ei, aduce previzibilitate şi plictiseală. Şi mai aduce încă ceva – urît, detestabil, fantomatic şi ameninţător. Timpul inevitabil pentru autoanaliză. Cum să preferi ordinea? Cum să te condamni, de unul singur, la supliciul de a te vedea, pe tine însuţi, cu adevărat? Cum să dai dansul nesfîrşit al potenţialităţii din haos, pe şirul dezvrăjirilor din ordine? Cum să dai jocul şi distracţia, pe respectare de reguli şi introspecţie? E ca şi cum ai vrea să te muţi, de pe o plajă din Maldive, direct în oraşul Victoria. Ca şi cum ai da visarea supremă, pe cea mai cruntă realitate a ghiorţăirii maţelor. Cine poate să fie atît de tîmpit, încît să facă, nesilit de nimeni, schimbul ăsta?
Jocul politic din România ultimilor douăzeci de ani e o lungă cochetare cu esenţa haosului. În profunzime, e o fugă disperată, de orice privire înapoi, de orice recunoaştere a ADN-ului complicităţii cu propria automutilare. Mai aproape de suprafaţă, e o hîrjoneală condimentată cu momente deocheate, un fel de petrecere pornită pe panta dezmăţului. În centrul acestei mişcări continue se află convingerea că „
