Ca geografie, noi, românii, am făcut parte din Europa dintotdeauna. Ca geopolitică, au fost momente în care am fost mai apropiați de Asia stăpânilor noștri turci sau sovietici, după caz, dar în general am rămas europeni nu numai din punct de vedere geografic, ci și cultural. Beizadelele noastre se școleau pe la Paris sau Berlin, după care veneau acasă să facă politică sau artă sau bani. Între timp, Europa a decis că îi va fi mai bine unită decât fărâmițată, în special pentru a evita noi conflicte devastatoare precum cele două războaie mondiale. Și a început aventura Europei Unite, care tocmai a împlinit, anul trecut, 50 de ani. Anul acesta, altă aniversare, și anume 20 de ani de la tratatul de la Maastricht, care statua apariția Uniunii Europene. Adică UE, în care suntem și noi membri din 2007. Mai de mâna a doua, evident, că nu avem nici euro, nu suntem nici membri în spațiul Schengen, au gândit mulți și încă mai gândesc. Tuturor acestora, Europa le dă zilele acestea o lecție de neuitat. Din cauza vitezei suspecte cu care se produc schimbările politice la București, un întreg continent pare că a luat foc. Nu trece zi să nu aflăm că unul sau altul dintre statele europene, ca să nu mai vorbim de instituțiile comunitare, iau atitudine față de modul în care actuala putere vrea să devină cât mai stăpână pe această țară. Dacă la început a fost vorba mai ales de membri ai familiei populare din UE, deci oarecum susceptibili să țină partea colegilor lor pedeliști trimiși în opoziție, iată că reacțiile UE față de România devin generale, dincolo de politica de partid. Cel mai bine plasat om al stângii europene, președintele Parlamentului European, Martin Schulz, îi atrage atenția colegului său socialist român Victor Ponta că trebuie să respecte hotărârile Curții Constituționale, iar șeful PES, Hannes Swoboda, are și el o atitudine destul de reținută față de isprăvile puterii d