Suma de evenimente petrecute în ţară, fapt divers acum, tulbură neîndurător mintea celui ce le vede de la depărtare. Confuzie, neputinţă, frustrare, teamă. Apoi, postările pe bloguri, Facebook ori alte instrumente de uniformizare, globalizare şi înregimentare a destinelor noastre „unice“, comentând cu legitimă indignare: „ce vă pasă vouă, nici nu mai locuiţi în ţară“, ca şi cum exercitarea propriei voinţe – nu neapărat dorinţe – este un păcat de moarte. Şi mai multă frustrare. Desigur, ar trebui să nu ne afecteze în niciun fel convulsiile bietei ţări, dar uite că, pe mine cel puţin, mă doare şi încă foarte tare! Povesteam mai demult că noi încercăm de aici să fim România, cei mai adevăraţi şi direcţi ambasadori, şi că în percepţiile, reflecţiile şi sentimentele celor cu care interacţionăm zilnic noi suntem tot ce ştiu ei despre ţara noastră. Mai bine am lăsa-o aşa, fiindcă ne facem datoria cu sârg şi fără cea mai vagă tendinţă de rasoleală balcanică… Fiindcă noi aici trăim, respirăm, ne ducem traiul şi necazurile, copiii la şcoală şi tot aici avem con­versaţii şi păreri despre cum merg ţara, boierii şi vodă. Dar, după ce te străduieşti să arăţi că eşti credibil şi curat, că ţi-ai făcut temele cu hărnicie de şcolar şi că nu poate pluti nicio umbră de lipsă de onestitate asupra ta, vine o publicaţie importantă şi îţi spune că, uite, în România se copiază la cele mai importante „lucrări de control“ şi că tu ai putea fi la fel ca ei (de ce nu am extrapola un caz celebru?)… Atunci simţi cu adevărat că îţi fuge pământul de sub picioare şi că ai vrea dintr-o dată să fii undeva pe o insulă minusculă şi analfabetă, fără şanse de alfabetizare, unde nimic din trecutul tău şi, implicit, din trecutul genetic al ţării tale nu te va atinge în veci cu vreo regurgitare anonimă sau doar idiosincrazică. Nu, nu am luat partea domnului în cauză, fiindcă nu cunosc amăn