Începuturile modernităţii (în termeni româneşti, perioada 1700-1830, chiar 1848) au atras multe condeie. Amestecul baroc de orientalism şi occidentalism, încercările de modernizare simultane cu supravieţuirea încăpăţânată a unor structuri care ţin profilul tradiţional românesc, toate acestea au atras nenumărate condeie de la Nicolae Filimon până la Eugen Barbu. Octavian Soviany, echinoxist cunoscut pentru poezia sa, este cel mai recent dintre aceştia.

Romanul lui, Viaţa lui Kostas Venetis, este dedicat vieţii unui picaro balcanic care ajunge să slujească unei organizaţii secrete cu ramificaţii europene. Ficţiunea lui Soviany este, în acelaşi timp, o erotică saturniană, o fiziologie a mai tuturor acuplărilor imaginabile evocate cu un material lingvistic care şochează prima dată dar sfârşeşte prin monotonie din cauza repetitivităţii, o naraţiune care îşi dezgoleşte, postmodern, propriile resorturi, încercând să rivalizeze cu celebra Halima arabă. Mai multe fire narative se întretaie, sunt întrerupte, reluate, cu dexteritate de autor. Dacă Şeherezada îşi salvează viaţa cu ajutorul poveştilor ei, la Soviany exerciţiul narativ se face într-o altfel de cursă contra morţii. Muribundul Kostas Venetis îşi obligă tovarăşul, un anume Nemţoaica, ambiguu trupeşte, să îi fie un soi de scriptor. Kostas îi dictează propria viaţă, încercând să se salveze prin cuvânt. Kostas nu este condamnat de vreo justiţie umană, ci de cea divină. Firul vieţii lui este tors aproape în întregime. Abrupta dispariţie a lui Kostas din finalul cărţii nu justifică, însă, speranţa reîntoarcerii şi a reluării poveştii. Filele rămase în urma lui Kostas sunt fragmente ale unui întreg parţial eşuat, exerciţii neconvingătoare de stimulare a interesului pentru ce ar fi putut să se întâmple.

Poietica ficţiunii lui Kostas Venetis este explicată pe fundalul unei ontologii bazate pe cunoaşter