S-au împlinit, în 2 februarie 2012, o sută treizeci de ani de la naşterea lui James Joyce şi nouăzeci de ani de la publicarea capodoperei sale, Ulysses. N-am scris nimic pe aceste teme – copleşit de enervante probleme ale contingentului.

Mai mult, a trecut pe lângă mine şi data de 16 iunie, aşa-numita Bloomsday, ziua în care a fixat Joyce acţiunea romanului său. 16 iunie 1904, o zigraniţă în istoria literaturii: din acel moment nimic n-avea să mai fie ca înainte. Nici măcar trecutul.

M-am bucurat să descopăr însă iniţiativa Editurii Humanitas de a propune noi traduceri în româneşte ale principalelor cărţi ale lui Joyce, într-o elegantă „serie de autor”. Oamenii din Dublin, suita celor cincisprezece povestiri dedicate „oraşului paralitic” irlandez, beneficiază de o inspirată transpunere datorată lui Radu Paraschivescu. Prefaţat de Dana Crăciun, volumul ne trimite în atmosfera tulbure, depresivă, plină de rataţi, nefericiţi ori învinşi ai unei istorii nedrepte. Recitirea cărţii evidenţiază similitudini – în zona grotescului şi a mizerabilismului – cu brava lume în care ne e dat să trăim. Deşi numele lui Joyce e legat de experimentalism, de explorarea tehnicilor monologului interior şi ale fluxului conştiinţei, Oamenii din Dublin e o scriere care nu depăşeşte cu mult graniţele realismului victorian. Punerea accentului pe analiza psihologică şi poeticitate indică, totuşi, existenţa intenţiilor reformatoare.

Finalul cărţii – respectiv al ultimei secvenţe a volumului, povestirea Cei morţi – sugerează pătrunderea într-un mediu al visării şi neantului, descriind scufundarea întregii Irlande sub zăpadă, deşi în Irlanda zăpada aproape că nu cade niciodată: „Da, aveau dreptate ziarele: zăpada acoperise toată Irlanda. Cădea pretutindeni în câmpiile mohorâte din centru şi pe dealurile despădurite, cădea uşor pe Mlaştina lui Allen, iar mai la vest căde