Colegilor de generație care mai cred că în cîmpul poeziei există o toleranță mai mare la o catastrofală (sau baremi mediocră) utilizare a limbajului, tînărul Andrei Dósa le oferă printr-o parte din debutul său editorial, cu placheta Cînd va veni ceea ce este desăvîrșit, o admirabilă lecție de construcție și compoziție poetică. Într-o parte, avem „experimentele“, „conceptele“, „transgresările“, „polimorfismul“, „heterogenia“, alți și alți termeni pe care, în siajul unor artiști adevărați, o sumedenie de autori îi folosesc abundent și autojustificator, în loc de poezia ca atare. În partea cealaltă (mai rar vizitată), vedem poeți, din diferite generații, care nu iau acești termeni ca pe niște carcase goale, ci îi tensionează și îi pun „la lucru“. Textul poetic pare la Andrei Dósa simplu, dacă nu simplist, nefiltrat și neprelucrat. În spatele lui se ghicește însă un efort considerabil de semnificare. De asemenea, în planul expresiei, nu vom regăsi pic de ostentație stilistică „poetică“; dar expresivitatea albă a poeziei acestui debutant atît de matur este, în mai multe rînduri, copleșitoare.

Nu-i greu de identificat supratema din prima și singura puternică secțiune a cărții: criza de existență a unei familii obișnuite. Aceasta este rulată întîi cu încetinitorul, din perspectivă preponderent infantilă, și perforată apoi vizual de un accent, foarte bine pregătit și plasat, al tînărului maturizat, cu strîngerea secvențelor anodine într-un montaj dramatic. Pentru a-l obține, Andrei Dósa amestecă în bună măsură vîrstele și caută o ambiguizare prin dislocări reciproce de perspectivă. Astfel, rutina vieții de familie va fi văzută din interiorul, dar și dinspre capătul ei; ca o suită de gesturi, de obicei goale, repetate de-a lungul anilor, dar și prin lentila focalizatoare a unui sens degajat, ulterior, de ele. Elocvent e textul care deschide plac