Muică, suntem neam de piatră, cântă Tudor Gheorghe, confecționându-și actoricește o figură care bate spre Tudor din Vladimiri. Gresie, cremene, diamant. Muică, suntem neam de rahat și de doi lei, îl îngână Vasile Urdă, ca de obicei beat, fost buldozerist, care a făcut și un pic de pârnaie fiindcă și-a demontat și vândut ustensila la fier vechi pe rachiu, iar ustensila nu era a lui. De câteva zile, cum se crapă noaptea în două și lasă să se reverse peste lume primul val de nădușeală, deschid televizorul cu sentimentul autoflagelării. Nu mă uit la vreo televiziune băsistă, ci la una cu care colaborez uneori. Ce văd? Desfășoară un panegiric lacrimogen și foarte bine articulat despre Suspendat. Suspendatul, acum câteva zile, era compus din fragmente ale discursului său din Parlament. Vorbea când apăsat, când îndurerat, când molcom, de parcă o băciță își pieptăna odorul lăiat de curând. Am și fost sunat atunci de doi amici, unul după altul, la câteva minute, să mă întrebe dacă n-am înnebunit. Mi-a fost greu să le explic, după ce mi-au turuit niște salutări de mamă, că nu eu încropesc emisiunile de știri, că sunt acolo un colaborator, iar emisiunea matinală o fi fost probabil opera unui redactor mahmur. În dimineața asta o televiziune mă bagă în odăile de campanie ale lui Băsescu, singur ca o măslină rămasă în farfurie, candid cu țigăncile împuțite, umanizat de o fiică aplecată peste calculator în care se uită ca printr-un microscop științific, pus să lucreze pentru combaterea cancerului. Suspendatul, numai zâmbete, a oferit, aflu, umbrele de soare și apă rece, în folosul găozarilor care, nu-i așa, sunt și ei oameni.

Aștept, ceea ce se întâmplă uneori seara, dezvăluiri zdrobitoare despre cum ne-a furat Băsescu, despre cum ne-a umilit Băsescu, despre abuzurile lui Băsescu, despre cum a devenit Băsescu justiție și poliție, și microfon în peretele casei mele și vânz