România post-decembristă nu a fost niciodată  un model de democrație, ci mai degrabă un model de democratizare a unei foste țări totalitare, lipsite de resursele civice minimale care să-i permită o recuperare rapidă și naturală a condiției libertații. Conflicte interne în jurul unor interese, presiuni din exterior, obiective euro-atlantice asumate la nivelul societății, condiționalități, benchmark-uri, clauze de salvgardare, evaluări, proteste, proiecte ale unor oameni cu idealuri, amânări și tergiversări ale unor reforme, o violență fizică și simbolică uriașă în spațiul public, neimplicarea cetățenească – aceste elemente jalonează scenariul construcției democrației românești de până acum. Constatăm acum că nu știm deznodământul acestui scenariu, chiar dacă România este de cinci ani membru al Uniunii Europene. Spunem acest lucru nu ca să înfierăm, să intrăm într-un joc politic, sau să întărim corul bocitoarelor, ci pornind de la o evaluare pe care o vom prezenta mai jos. Încercăm de fapt, prin acest articol, să explorăm soluții pentru o acțiune responsabilă, în ceasul al 12-lea al unei crize grave a democrației românești, pentru a genera un deznodământ pozitiv pentru România.

Democrația este regimul politic în care individul se bucură de maximum de libertate. Dar funcționalitatea unei democrații depinde în realitate de echilibrul dintre libertate și limită. Românii sunt cunoscuți pentru cum încearcă să-și crească spațiul de libertate personală printr-o negociere continuă cu limitele reprezentate de lege și de reguli, în timp ce în mentalul colectiv justificarea este ”așa fac toți”. Când devine această tendință de nerespectare a limitelor periculoasă pentru funcționarea democrației? Atunci când ea afectează spațiul vital și legitim de libertate individuală al cetățenilor și împiedică instituțiile să-și îndeplinească atribuțiile conform principiilor statului