Premiera care a încheiat stagiunea Operei Naţionale Bucureşti – Bal mascat de Verdi, în regia lui Plamen Kartalov – a fost înţesată de „surprize“ nu dintre cele mai plăcute, unele dublate chiar de un umor involuntar, dezamăgind nu doar melomanii împătimiţi, ci şi publicul neavizat. Dna Anca Florea semnează cronica acestei premiere, la rubrica Revelaţiile Euterpei.

Stagiunea Operei Naţionale Bucureşti s-a încheiat cu o premieră, în principiu mult aşteptată de orice meloman care, de peste două decenii, îşi dorea să reasculte, pe acea scenă, Bal mascat de Verdi – o muzică superbă care, pentru a fi pusă în valoare aşa cum se cuvine, necesită nu doar glasuri bune, ci mai ales interpreţi capabili să redea expresia şi trăirea ardentă a personajelor întrupate. Am asistat la spectacolul cu cea de a doua distribuţie, evoluând în regia semnată de Plamen Kartalov, invitat din nou de la Sofia (după montarea operei Aida în anii ’90), colaborând de această dată cu echipa sa din Bulgaria – scenograful Ivo Knezovic (decoruri) şi asistenta de regie Vera Beleva. Sinceră să fiu, este pentru prima oară când, pe „fluturaşul-program“, nu este menţionat numele celui care a conceput costumele şi nici cel al coregrafului, fiind notat doar… asistentul de coregrafie Mădălina Slăteanu, iar la mişcare scenică Mirela Simniceanu, de asemenea balerină. În schimb, din varii motive, există şi un asistent secund de regie (Cătălin Voineag), deşi în mod normal o astfel de producţie este ulterior preluată de regizorii de scenă „ai casei“. Light design – Cornel Dume. Dacă în Aidaa realizat o montare nefericită dar măcar unitară, în Bal mascat am constatat, pe de o parte, că regia lui Kartalov este convenţională şi schematică, iar pe de altă parte, sub aspectul imaginii, spectacolul este „rupt“ în două părţi care nu au nicio legătură una cu cealaltă. Primele tablouri aduc pe scenă multe c