M-am convins de existenţa unui timp poetic, cu alte viteze şi alte orientări, unde sare în ochi ceea ce se rememorează, nu ceea ce se vede. Exact acum când câţiva cercetători spanioli au dat de pământ cu teoria expansiunii universului, înlocuind-o cu cea a îngheţării timpului.

Tot inspiraţie spaniolă au şi poemele lui Marin Mălaicu-Hondrari din La două zile distanţă, Editura Charmides. Respectiv Immigrant song. Poemele din Córdoba, unde se etalează un fel de ieşire din timp: "eram singur şi nebun după Poezie./nu-mi trebuia familie/nici să înalţ o casă;/n-am plantat în viaţa mea un arbore./eu voiam să scriu poezie" (Ce se trece sub tăcere). Poetul se ambiţionează să scrie detaşat şi minimalist despre realităţi fine, elevate. Un ton horaţian şi o multiplicare perspectivală gen Pessoa. Ritmul este cel mai adesea selenar, languros, iar intelectualismul camuflat sub cuvinte nepretenţioase. Trăirea culturală primează însă permanent: "Eram singur/când din valuri copilul Poetry mi-a ieşit dinainte/prea bine nu mă simţeam,/dar jur că nu mi s-a părut./era chiar el - copilul Poetry (şi ieşea aşa cum se iese din mare:/cu pieptănătura ferfeniţă/cu degetele răşchirate/şi cu grozavă poftă de o ţigară)". Cum se vede, miza culturală a discursului este minată din interior de ironie. Ştiind că poetica lui este una teatrală sau artificială, poetul, în mod inteligent, încearcă diverse strategii de relaxare.

Momentele de graţie ale teatralului, acceptabile deci, sunt cele intense, cutremurătoare. Ele fac contrapunct la tonalitatea nostalgic-devitalizată a textelor: "am văzut un om gata să vorbească singur,/femei cu buzele calde precum sângele taurului/şi cu privirile la fel de abătute" (immigrant song).

Înamorarea de poeticitate vine din repulsia faţă de o lume cocalară. Reacţia este firească la firile artistice, periculoasă însă pentru un scriitor. Este foarte greu să