Mărturisesc că sînt din ce în ce mai derutat. E drept că, la urma urmei, dreapta și stînga sînt doar niște convenții – dar totuși. Actualul PDL s-a desprins, dacă îmi amintesc bine, din FSN și s-a declarat de stînga. A și fost membru al Partidului Socialist European sau al Internaționalei socialiste, nu mai știu, postură din care a obstrucționat o vreme intrarea PSD în acel select conclav . Apoi, nu mai țin minte în urma cărui congres (alta era pe vremuri, mergeai la sigur: Congresul IX – PMR redevine PCR și tovarășul Nicolae Ceaușescu devine secretar general etc.), PDL și-a descoperit vocația populară (rădăcină înșelătoare, popular nu la populism trimite), i-a părăsit pe socialiștii europeni, lăsînd loc liber PSD, și a trecut la populari unde, pînă la noi ordine, a și rămas. Evident, aceste căutări identitare care au dus la necesarele clarificări doctrinare s-au făcut treptat, pe fondul unor aprinse discuții între ideologii partidului – Boc, Blaga, Băsescu, Frunzăverde, Videanu, Udrea – și cu consultarea masei de membri cotizanți. Shiftul la dreapta a adus partidului și sîngele proaspăt al unor intelectuali de marcă – Baconski, Paleologu, Preda, Macovei –, evitînd astfel extincția de tip egiptean, prin reproducere în cerc închis. De partea cealaltă, PSD s-a autodeclarat socialist de la bun (?) început. Aici nu mai era nevoie de nici o clarificare doctrinară, asemănarea dintre un Adrian Năstase, Ioan Rus, Radu Mazăre, Șova, Ponta cu figurile tutelare ale socialismului precum Nădejde, Gherea, Titel Petrescu sau, mai aproape, Sergiu Cunes­cu fiind evidentă. În plus, prezența lui Ion Iliescu oferea și oferă cele mai solide garanții. Mult bine au făcut și desele migrări dintr-un partid în altul, ideologiile decantîndu-se odată cu mișcările de du-te-vino ale unor acelorași politicieni aflați în criză identitară și de creștere. Aceștia au polenizat cu propria experie