Noapte.
Străduţă prost luminată. Eu şi "vietatea” - la plimbarea de seară. Vietatea este Căţe. Bine, nu Căţe e, "oficial”, numele ei. Pe ea o cheamă Tessa. Este o fetiţă terrier, albă, care are 6,5 kg de cărniţă şi blăniţă şi pe puţin 100 de kg de voinţă, energie, veselie, determinare şi drăgălăşenie... Soţul meu a constatat, cu drag, într-o bună zi, că "minunata” nu mai e chiar căţel - era deja o "domnişoară”, în vârstă de un an - dar că nici câine nu prea părea a fi - pentru că e şi destul de greu să o consideri aşa - la o înălţime de numai 28 cm... (mai mulţi copilaşi în vârstă de 2-3 anişori, din cartier, văzând-o - cu urechiuşele ei drepte şi alerte - au exclamat, entuziasmaţi, că e o... pisicuţă "tale flumuşică...!!!”). Şi atunci, "tati” a caracterizat-o perfect, dăruindu-i cel mai frumos nume de alint pe care l-am auzit eu vreodată: CĂŢE...
Însă nu despre ea vreau să vă povestesc. V-am prezentat-o numai ca să explic cât de mult contează faptul că, datorită ei, mă întâlnesc, zilnic, cu situaţii şi făpturi care mă modelează ca om, că datorită plimbărilor acestora - uneori mai lungi, de câteva ore, alteori, de numai un sfert de oră - înţeleg, simt şi preţuiesc altfel viaţa celor mai mici (nu mărunte!) vietăţi, pe care, poate, altădată, nici nu le observam...
Până să ajung, însă, la personajul principal al povestirii mele, vreau să vă mărturisesc că, datorită câinilor din viaţa mea - Tessa este al treilea, înaintea ei au fost Gipsy - 14 ani, şi Selma - 6 ani, am trăit momente deosebite, care, pe de o parte, m-au sensibilizat, iar pe de altă parte, mi-au deschis şi ochii, nu numai inima, către lumea celor care nu cuvântă. Prin ei - prietenii mei necuvântători, am trecut de pragul la care mă oprisem citind Căprioara, şi Gândăcelul, şi Grivei, şi Sărăcuţul!... Emil Gârleanu, autorul lor, m-a făcut să plân
