În 28 noiembrie 1989 monahul Arsenie Boca se năștea în ceruri. Străbătuse până la capăt Cărarea și devenise supus al Împărăției pe care a mărturisit-o prin propria-i viață. Oamenii cărora le luminase tainițele sufletului cu privirea sa adâncă îl numeau simplu, Sfântul.

„M-am înhămat la carul unui ideal cam greu” – mărturisea el într-o scrisoare -:„transformarea omului în OM, fiul mai mic al lui D-zeu și frate al Fiului său mai mare.” Pentru aceasta, călugărul Arsenie s-a făcut ca focul. Avea smerenie și curaj, ducea trăirea creștinismului până la ultimele lui consecințe de disciplină și frumusețe, trăia așa cum vedea el vocația monahală și rostul călugărului: de luptător pentru cucerirea lăuntrică a Împărăției lui Dumnezeu, și nu de simplu „cuier de haine călugărești”. A rămas cu atât mai fidel acestei chemări, cu cât i s-a interzis să mai poarte vreodată aceste straie. Până și notele informative ale securității, care l-a urmărit cu obstinație zadarnică până aproape de ultima suflare, sunt impregnate de admirație și de teamă respectuoasă.

Avea darul vederii

Privirea lui memorabilă citea dincolo de prezent, în inimi și în semnele timpurilor. Era o vedere nu atât miraculoasă, cât o vedere duhovnicească, îndelung exersată prin rugăciune. De timpuriu și până la sfârșit și-a cultivat acuitatea minții și a spiritului prin disciplină ascetică aspră și prin lecturi prodigioase din toate domeniile de cunoaștere a omului. A fost pictor și ctitor de biserici și de oameni. Pe oriunde trecea, sfințea locul, înfrumuseța spațiul interior și exterior, îl reconstruia din temelii, după ce îl scosese din paragină. Așa a întemeiat mișcarea religioasă de la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbata Făgărașului, făcînd să renască monahismul românesc din Transilvania, după o lungă perioadă de restriște. În vremea tulbure a dictatului de la Viena, părintele Arsenie predica neob