Mihai Pascaru, Atitudinea primului om faţă de coastele sale,
prefaţă de Claudiu Groza, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012, 70 pag.
Parcurgem un volum alcătuit din două piese – prima dă titlul opului, cea de-a doua intitulându- se Când nu vorbeşte dragostea – scrise în registre diferite, atât ca ideaţie, cât şi retoric.
Ambele, însă, aparţin unui autor care, validat ca prozator ingenios, găsitor de perspective insolite (Grămadă ordonată, Piramida. Satul şi copilăria lui Andrei Dumitriu, Cuţitul de vânătoare. Întâmplări din Munţii Apuseni), se recomandă acum şi ca om ce poate gândi reprezentarea dramatică a unor nuclee tensionate, cel dintâi vizând episodul Genezei, următorul captând instantanee de pe un un şantier ceauşist. Aflăm, oricum, din paratext, că respectivele creaţii s-au născut prin anii ’80 şi îşi cunosc, revăzute, publicul abia astăzi. Ceea ce contează e replica retenibilă, buna distanţare de orizontul plictisului prin simţul oralităţii şi umorul grav. Viaţa adamică, spre pildă, incumbă corvezi şi mici angoase: în vârstă de doar câteva zile, strămoşul nostru, necunoscător al Căderii, pescuieşte spre a asigura masa lui Dumnezeu, îi face curat în week-end, purtând, simultan, dialoguri periculos-captivante cu o Diavoliţă legată indiscriminabil de muzică şi cu partenerul ei, Şarpele, care se plânge deja că perechea sa „i-a umplut casa de plozi”, şi, în plus, a început să se îngraşe. Omul, naiv, dar şi încăpăţânat, atras de nuditatea Diavoliţei şi intrigat de semnalele Şarpelui, exhibă şi o anumită autonomie, derivat, pe de o parte, al singurătăţii sale, iar, pe de alta, al statutului de entitate ce-şi conţine vocea şi ecoul. Alertat de ipoteza conform căreia Domnul ar pregăti o „restructurare”, iar ingredientul principal are să fie un element din propriul trup, el prinde să mediteze empiric, mai ales că i se arătase