Când i-am văzut lucrările, în urmă cu doi ani - toate inspirate din viaţa grădinii - , mi-am spus în gând că orice am face pe Pământ, dacă nu ne bucurăm de miracolul colţului de rai de lângă noi, cel "crescut" de noi înşine (sau însene), trăim inutil. Aveam să aflu, apoi, că aproape toată colecţia personală a pictoriţei Oniţa Mureşan, care trăieşte şi creează în oraşul Bistriţa, este, în realitate, o declaraţie de fidelitate, un jurnal al devoţiunii scris în propria sa grădină. Grădina de acasă; o călătorie cu sine, "locuire" emoţională şi moment de contemplaţie relaxată. Grădina Oniţei Mureşan. Asumată estetic, trăită şi mărturisită cu multă gingăşie şi talent; un pact cu propria identitate şi singura sa raţiune de a fi. În mod sigur, o privire îndrituită să le vorbească semenilor în limbajul artei, în culorile lumii, în muzica şi în versurile cele mai alese pentru a le împărtăşi sau dărui şi celorlalţi bucuria sa, aproape nepământeană. Iar toate acestea, strânse cu minuţie, mângâiate cu tresăriri înviorate de însăşi menirea pe care şi-o cunoaşte, de chemarea pentru universul miraculos al naturii, sunt o fiinţă din infinitul fiinţei sale. Indiferent că reprezintă memoria unei zile de vară, dominată de parfumul trandafirilor, de portretele graţioase ale florilor-fiinţe, pe care le îngrijeşte cu instinctul matern al ocrotirii fireşti; pe care le cercetează, într-o amplă şi meticuloasă muncă de laborator, oficiind, apoi, ritualul transfigurării pe pânza de in. Picturile artistei, care slujeşte la şevalet de mai bine de două decenii, sunt însăşi recunoaşterea naturii divine a omului. Poate şi de aceea atunci când le priveşti, îţi doreşti să le iei cu tine, pentru a te însoţi pretutindeni. De altfel, între ramele compoziţiilor sale este salvat parcă chiar refugiul în imaginea Raiului biblic. Câteva titluri sunt foarte sugestive în acest sens: "Simfonie în roz", "Sub