Între Crăciun şi Bobotează, mai toate librăriile din centrul oraşului epuizaseră stocul primit din Cronică de familie, proaspăt tipărită la intersecţia anilor 1956-1957. Cele 24 de capitole erau repartizate în trei volume, ţinute laolaltă de o banderolă colorată. Tirajul de 35.000 de exemplare s-a dovedit insuficient şi se va dispune repede prelungirea cu încă 25.000. Se înţelege că autorul trecea printr-o stare euforică. Mulţumirea sa era cu atît mai mare cu cît punerea în vînzare a cărţii nu fusese precedată, ca astăzi, de nici o campanie publicitară. Fără a fi preveniţi, cititorii au făcut cozi la „Eminescu“, la „Sado­veanu“, iar celor prea puţin iuţi de picior le-a rămas să-şi caute şansa la „Coşbuc“, la „An­ton Pann“ şi mai departe. În culmea satisfacţiei, Petru Dumitriu îşi consulta zilnic redactorul de carte asupra eventualelor reacţii publice de luat în seamă şi a opiniilor pe cale să se contureze. Încîntat de recolta ecourilor înregistrate, numai ce-l aud, pe neaşteptate: – Domnule, îţi propun o plimbare. Nea Alexandru ne aşteaptă cu maşina, gata să ne ducă prin „mahalaua“ dumitale, unde am a-ţi face dezvăluiri istorice! Tot drumul, prin Ana Ipătescu (fostă Lascăr Catargiu, personaj din tipologia Cronicii), prin Magheru, Piaţa Rosetti şi Domniţei pînă spre Negustori, Sborului, Culmea Veche, Petru Dumitriu a trecut în revistă încrengăturile de rudenii Lascari şi Cozieni, protagonişti memorabili aflaţi în centrul naraţiunilor sale. Îmi lămurea, o dată şi încă o dată, raporturi subterane cu personaje şi întîmplări confirmate în documente ale epocii. Poate că ar fi vrut ca iţele reale să fie abil sugerate în tabloul final al imensului flux epic, index de persoane pe criterii preponderent literare, după antecedente notorii (în ediţii Balzac ori Proust). Nu era nici prima, nici ultima oară, cînd prozatorul îşi destăinuia sursele ficţiunilor. Îndată ce nea Al