Bileţelul
La vârsta adolescenţei, crezi că tot ce zboară se mănâncă, cum spune proverbul, şi e bine să fie aşa, că restul vine de la sine. Într-o zi, o colegă de şcoală m-a rugat să-i duc un bileţel unui băiat din satul meu, pe care ea îl îndrăgea. Era băiatul celui mai gospodar om din sat. M-am conformat şi i-am înmânat misiva băiatului, bineînţeles, citind, curioasă, înainte, scrisoarea. Văzând cu câtă ardoare scria colega mea acele cuvinte de dragoste înflăcărată, în sinea mea, mă distram copios. Azi aşa, mâine aşa, mă tot întâlneam cu băiatul din sat ca să-i dau bileţelele, dar el nu dădea niciodată răspuns, fapt ce o întrista pe colega mea.
Banchetul şi prietenia
Şcoala s-a terminat, noi am mai crescut puţin, şi aşa cum se procedează de obicei, a avut loc banchetul de terminare a şcolii. Toate colegele mele erau îmbrăcate care mai de care mai elegantă, doar eu eram îmbrăcată cu o fustiţă de stambă şi o bluză albă, împrumutată de la o soră mai mare. (Precizez că sunt al şaselea copil dintr-o familie greu încercată, născută în timpul războiului. După război a urmat sărăcia, în 1946 secetă, în 1947 foamete, tata a fost prizonier, mama fără nici un venit şi cu o casă de copii după ea, dar ne-a apărat ca o leoaică.) Un moment, am avut impulsul să plec, simţindu-mă umilită datorită înfăţişării mele, dar am în mine o dârzenie care m-a făcut să rămân.
Menţionez că la banchet a venit şi băiatul căruia îi dădusem bileţelele de iubire şi care era coleg de liceu cu noi. Mă aşteptam să-l văd dansând cu colega mea, într-un moment de tandreţe, dar când am ridicat privirea spre ringul de dans, am văzut că se îndreaptă spre mine zâmbind. Sincer vă mărturisesc că întâi m-am uitat în jurul meu, ca să nu fac vreo confuzie, poate invită pe o altă fată, dar nu, eu eram invitata. În acele clipe s-a în
