Numai ce se repetă are semnificaţie, pretind semioticienii. Să fie oare adevărat şi pentru ceea ce se repetă în viaţa unora dintre noi?
Îmi priveam zilele trecute dosul palmelor, în timp ce mă spălam pe mâini, şi mă întrebam ce îmi aduc aminte venele îngroşate, când şi unde le mai remarcasem. Mi-am dat seama că erau mâinile bunicului meu matern, în custodia căruia fratele meu şi cu mine ne-am aflat la începutul anilor 1950, când, după cum am povestit în „Viaţă şi cărţi", amândoi părinţii noştri fuseseră arestaţi.
Bunicul meu avea 71 de ani, adică mai puţin cu unul decât am eu acum, şi venele de pe dosul palmelor mă fascinau ca un semn indubitabil de bătrâneţe. Nu se auzise pe atunci de colesterol sau eu nu auzisem, dar intuiţia îmi spunea că vârsta înaintată e de vină pentru îngroşarea venelor. Bunicul mi se părea teribil de bătrân, ca toţi bunicii, dacă mă gândesc bine. Mi se năzare câteodată că şi eu, astăzi, le par celor foarte tineri la fel de bătrân.
Ca şi mine, bunicul a crescut la bătrâneţe, nu unul, ci doi copii. Vremurile erau mai grele decât astăzi, dar creşterea copiilor n-a fost niciodată uşoară. O spun din proprie experienţă: bunicii sunt mai prăpăstioşi decât părinţii şi le iau pe toate ale copiilor, boli şi altele, mult mai în serios.
Importanţa unui ser
Vorbeam de repetiţii: în tinereţe, bunicii mei materni crescuseră cinci copii. Unul s-a prăpădit la câteva luni din cauza unui crup difteric netratat din lipsa serului necesar. Asta se întâmpla în timpul războiului balcanic din 1913. Bunicul era pe front, concentrat la cavalerie. Se va întoarce rănit, ceea ce îl va face inapt pentru Marele Război care stătea să înceapă. Între timp, îl pierduse pe ultimul născut.
Treizeci de ani mai târziu, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost rândul meu să profit de lipsa medicamentelor şi să mă îmbolnăvesc de boa