„[Cinema-ul] trebuie să se ocupe de ceea ce este propriu cinema-ului; există lucruri care nu pot fi spuse altfel decît prin intermediul lui [...], [identificarea lor] este singurul lucru care mă interesează pe mine“ (Cristi Puiu). Cuvintele lui Cristi Puiu dau titlul cărții lui Andrei Gorzo, Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Un mod de a gîndi cinemaul, de la André Bazin la Cristi Puiu. Sînt cîteva motive pentru care cred că volumul publicat la Editura Humanitas mar­chează o maturizare a studiilor despre noul cinema românesc. Primul dintre ele este sugerat din titlul cărții. Autorul propune o analiză a Noului Val pornind de la specificitatea mediului, de la acele elemente de expresie care sînt proprii numai cinema-ului. Abordarea mi se pare deosebit de adecvată și de binevenită. Succesul relativ rapid al acestor filme a generat o cantitate semnificativă de analize concretizată într-un număr deloc redus de texte critice. Discuțiile despre filmele Noului Val au fost dominate de abordări extrinseci artei cinematografice. Nu pot să nu observ afinitatea multor critici pentru retorica imaginii. S-a scris foarte mult despre subiectele, temele și ideologia acestor filme, neglijîndu-se abordările intrinseci, spațiile consacrate analizelor limbajului cinematografic, analizelor de imagine și analizelor situațiilor optice și sonore pure fiind destul de restrînse. De aceea o „lucrare care își propune să așeze cît mai corect noul cinema românesc în contextul unei istorii a gîndirii despre cinema“ era imperativă. La fel ca și Andrei Gorzo consider că analiza unui film în care primează discuțiile despre narațiune, de­spre dialog sau despre structura personajelor (categorii literare par excellence) este nepotrivită. Asemenea analize țin mai degrabă de retorica, politica sau de ideologia filmului, fiind exterioare mediului de expresie cinematografic. Mult mai importante pentr