Gelu Ionescu, Târziu, de departe Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 2012, 216 p.
Articolele reunite în volumul acesta n-ar fi, conform autorului lor, Gelu Ionescu, propriu-zis nişte cronici de întâmpinare. O dată pentru că, spune el, au apărut târziu (la luni, uneori chiar ani de la momentul când cărţile la care se referă au fost publicate).
A doua oară fiindcă ar fi fost gândite la distanţă, departe (de ţară şi totodată de lumea scriitoricească de la noi). Nu este cazul să ne întrebăm cât contează în practica sistemului asemenea condiţii. Există destui comentatori pentru care întâietatea nu reprezintă deloc un imperativ. Sau, oricum, a început să nu mai reprezinte. A recenza convingător o carte e, de bună seamă, mai de dorit decât a o semnala primul. Cât priveşte detaşarea (fie ea şi numai una intelectuală), aceasta mi se pare, dimpotrivă, o garanţie a imparţialităţii. (Nu afecta Călinescu, într-o replică dată unui comentator sceptic al Istoriei sale, o perfectă asocialitate? Dintre contemporanii despre care se pronunţase, jura acesta, abia dacă-i cunoştea personal pe doi sau trei.)
Scrupulele lui Gelu Ionescu ţin, aşadar, mai degrabă de un cod al profesionalismului, de o regulă de etichetă internalizată, decât de vreo reală dificultate de încadrare. Dacă astăzi ele apar într-un fel anacronice e pentru că vechile (şi bunele) reflexe au căzut în uitare. Are dreptate Daniel Cristea-Enache atunci când remarcă, pe coperta a patra a cărţii, că autorul „are ceva nemţesc în modul riguros de a aborda un subiect, oricât de personal ar fi acesta”. În acest sens, e interesant şi felul în care este construit subcapitolul din carte dedicat criticii şi istoriei literare. Selecţia e concludentă. Când nu e vorba despre autorităţi situate mai presus de dubiu (Mircea Martin, Ion Vianu, Ion Ianoşi, Marta Petreu, Florin Manolescu,