Trebuie să mărturisesc de la bun început că sunt genul de revoluționar de canapea. M-am bucurat mai mult din telecomandă, la începutul anului, când am văzut oamenii adunați în Piața Universității, gata să se ia la trântă cu establishment-ul. Nu m-am umectat feciorelnic când s-au ars câteva chioșcuri de ziare. Nici n-am sperat vreo clipă că un uragan neomarxist amplificat la puterea a 21-a a istoriei și turbat de stricăciunea neoliberală a vremurilor o sa mătrășească ordinea lucrurilor și o să paveze calea către o lume mai bună, în care puterea să se așeze cuminte în mâinile oamenilor. Cred că am trăit deja suficient de mult pe planeta asta ca să mai cred în așa ceva, deși îmi vine foarte greu să mă justific în fața generației mele și a ethosului progresist importat pe ruta universităților occidentale.
N-am fost însă nici ultrasceptic. Am ridicat o sprânceană, plăcut surprins, când într-una dintre puținele seri în care am mers în stradă, când obosiseră agitatorii de serviciu și anarho-ultrașii plictisiți își goliseră ghiozdanele de pietre (sau demantelaseră deja trotuarele), au rămas câteva sute de oameni (cei mai mulți tineri) care au strigat într-o voce împotriva întregii clase politice. Moștenirea simbolică a acelor zile o rezumă, dacă mă întrebați pe mine, două pancarte: cea cu „PDL=USL=aceeași mizerie” și cea cu caracatița genealogică a partidelor postdecembriste, care sugera perfect originea și agenda lor comune.
O jumătate de an mai târziu, scena pare schimbată. În stradă, trista fostă putere inflamează mulțimile cu discursuri de apărare eroică a democratiei. Piața Universității este ocupată de adunătura de simpatizanți-figuranți USL-iști, înveninați de imaginea-far a răului lor, simbolul scaunului la care idolii (angajatorii) lor salivează de atâta vreme. Pe Facebook, aceeași imagine a aceluiași om se lipește la poze de avatar, în semn de susțin