E foarte greu să scrii analitic despre spectacolele lui Radu Afrim. Problema majoră cu care se confruntă cronicarul este că grila obişnuită de receptare şi apreciere nu se aplică acestor show-uri (termen ales de regizor însuşi pentru a-şi desemna creaţiile şi a le diferenţia din start de producţiile teatrale „obişnuite“). E dificil de spus care e „viziunea regizorală“, cum „a rezolvat cutare sce­nă“, ce perspectivă are asupra personajelor sau „care este mesajul“ pe care vrea să-l transmită. Afrim creează nu spectacole, ci universuri fantastice, în care vulnerabilii patologici evadează dintr-un prezent crud, construcţii complexe în care extrarealităţi onirice completează realităţi infirme. Lumile translucide ale Afrimului în care peştii zboară şi îngerii ning cu fulgi pufoşi se sustrag unei analize critice riguroase, însă pot fi receptate senzorial, te poţi prăbuşi în ele. Un cronicar ar trebui să empatizeze cu ele, şi apoi, cu maximă seriozitate, să le traducă analitic în parametrii (aproximativ) precişi ai unei grile de evaluare universal valabile (mă îndoiesc că există, dar să zicem că da). Ceea ce aduce a probatio diabolica. Prin urmare, efortul Cristinei Rusiecki de a scrie o carte despre Radu Afrim este pur şi simplu admirabil. Radu Afrim – Ţesuturile fragilităţii(în ciuda titlului poetic, previzionez că, în folclorul urban, va fi numită Cartea despre/cu Afrim) este un obiect frumos, o carte-album care alătură analizei competente a criticului Cris­tina Rusiecki fotografiile regizorului, compoziţii subtile care orchestrează culori şi personaje. Decizia de a face un volum bivalent ţine de inteligenţa autoarei de a reda dimensiunea complexă a artistului Afrim, care, pe lîngă regizor şi literat (nu numai absolvent de Litere, dar dedulcit la poezii „cum scriu fracturistele astăzi, eu m-am lăsat“, după cum mărturisea într-un interviu), este şi un artist plastic