Se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912-29 martie 1989). E probabil să fi lăsat neconsemnat evenimentul, luaţi cu atâtea altele, literare şi neliterare, dacă Gabriela Lupu nu ni l-ar fi amintit, publicând în „România liberă” din 5 iulie o foarte interesantă autobiografie a scriitorului monah, aflată la Mănăstirea Rohia, unde a şi fost scrisă, în 1987, „din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu şi după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu”, cum spune însuşi autorul.

Nu mai ştiu dacă textul i-a ajuns la cunoştinţă lui George Ardeleanu, când s-a dus la Rohia ca să se documenteze pentru teza lui de doctorat, devenită ulterior o excelentă monografie, şi nu am cum să verific acum. Steinhardt îşi povesteşte, cu naturaleţea care îl caracteriza, viaţa, de la naştere la botez („Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua – unde în două rânduri cursese sânge – am primit Sfântul botez în ziua de 15 martie 1960.”) şi la călugărie („Am fost călugărit în ziua de 16 august 1960”). Folosesc prilejul, nu pentru a mai scrie, încă o dată, despre opera lui Steinhardt, ci spre a menţiona câteva lucruri care m-au legat de om.

Personal, l-am cunoscut destul de puţin. După cum am mai spus, tot într-o împrejurare ca aceasta, Virgil Ierunca îmi trimitea pe adresa lui câte o carte, însemnată cu o cruciuliţă în josul primei pagini, ca să ştie Steinhardt că eu eram destinatarul. Dacă mi le-ar fi trimis mie, cu siguranţă cărţile ar fi fost interceptate, dar lui Steinhardt nu mai aveau ce să-i facă, aşa că el nu se simţea obligat să-şi ascundă relaţiile, inclusiv epistolare, cu prietenul de la Paris. Le declarasem şi eu pe ale mele în 1969, dar după 1971 era mai bine să le uit. Scrisorile, sau ceea ce Securitatea a lăsat să treacă din cele trimise de Steinhardt lui Ierunca în perioada 1967-1983, au fost