Despre sufletul îngeresc şi alte definiţii

Ibn Sina (Avicenna), unul din filozofii fără de care Europa ar fi arătat altfel, a apărut în colecţia „Biblioteca medievală”, coordonată de Alexander Baumgarten, a Editurii Polirom, cu un volum trilingv: Cartea definiţiilor, în arabă, latină (traducere de Andrea Alpago în 1546) şi română (traducere de George Grigore – acelaşi care a transpus în limba română Coranul). Demersul, de mare seriozitate, beneficiază de note şi comentarii ample (George Grigore, Alexander Baumgarten, Paula Tomi, Mădălina Pantea), de un foarte util tabel cronologic şi o „hartă a peregrinărilor” învăţatului (datorate lui Gabriel Biţună), iar cititorul îşi poate forma (dacă ştie arabă, greacă şi latină) propria părere asupra modului în care Ibn Sina a „transferat anticii” în Europa medievală.

Este cunoscut faptul că „şeicul şeicilor” (sau „şeicul din frunte”, cum e tradus în acest volum al-shayh alra’is) i-a continuat pe Aristotel şi alţi greci în asemenea măsură, încât unele somităţi în filozofie islamică (cf. Abd ar-Rahman al-Badawi, Histoire de la philosophie en islam. II, pp. 680-693, Librairie philosophique, J.Vrin, Paris 1972) ajung să conteste orice noutate în textele aviceniene. Totuşi, atât în Cartea vindecării, cât şi în Cartea îndrumărilor şi observaţiilor (Kitab al- Isharat wa-l-Tanbihat), sau în Cartea salvării (Psihologia lui Ibn Sina), ca să nu mai vorbim de enciclopedia sa medicală, Canonul medicinei (în care îl continuă pe Galenus şi îl precede pe Paracelsus), sau de „epistolele orientale” (tratatele abundând în alegorii de origine persană şi indiană), Ibn Sina aduce, incontestabil, destule elemente noi. De exemplu, Averroes afirmă că denumirea de „fiinţă posibilă şi necesară” apare pentru întâia oară la Ibn Sina, acoperind realitatea ca evoluţie creativă, „realitate intuitivă” (încercând, deci, să combine filozofia int