Floarea-soarelui

Dintre două flori mari şi galbene de floarea-soa­re­lui, cu mişcări stângace şi lipsite de orice fel de na­tu­raleţe, se ivesc doi ochi verzi. Sunt ochii cei verzi ai omu­lui pe care îl iubesc de ceva timp, pe care îi pri­vesc acum parcă pentru prima dată. Suntem în vacanţă, în drum spre mare, şi am oprit puţin maşina pe mar­ginea drumului, eu să iau nişte aer şi să mă mai dez­morţesc, iar el să-mi culeagă nişte flori.

De sus, de pe un dâmb aflat pe marginea şoselei, mă uit la tricoul lui, care din cauza arşiţei s-a lipit de piele, la cele două mâini puternice de bărbat care se luptă pentru mine cu un lan întreg de flori, de parcă ar fi un erou pe câmpul de luptă, la zâmbetul lui, cât jumătate de soare, şi îl iubesc parcă şi mai mult. Se apleacă nervos, supărat ca un copil, că florile nu i se supun la prima atingere, le prinde tulpinile cu ambele mâini, le smulge frunzele şi, după fiecare reuşită, ri­dică floarea deasupra capului şi mi-o dedică, ca pe cea mai mare declaraţie de dragoste.

Îi spun în gând, uitându-mă la el, că e cel mai fru­mos lucru care mi s-a întâmplat în viaţă, că el, cu tot ce e bun, îmi dă un sens, că trecutul dispare când sun­tem împreună, iar timpul încremeneşte pentru noi, amân­doi. N-aş avea niciodată curajul să îi spun toate gândurile astea, faţă în faţă, privindu-l în ochi, poate din frică, fiindcă din cauza emoţiei, precis nu mi-aş gă­si niciodată toate cuvintele, dar văzându-l cum se lup­tă cu soarele şi cu cerul pentru mine, închid ochii şi îi spun aşa:

”Dragul meu Constantin,

E vară şi tu ştii prea bine că vara mă face întot­deauna să-mi deschid sufletul. Vara e altfel faţă de ce­lelalte anotimpuri, e mare, e caldă şi neobişnuită. Iar­na te iubesc încet, te iubesc mult, trimiţând câte puţin din dragostea mea în fiecare fulg de nea. Primăvara, când îţi asortezi ochii cu verdele de pretutin