Nenea Anton a murit. Nu-mi venea să cred că nu-i voi mai auzi respiraţia cuminte în liniştea care se lăsa după ce se stingea lumina. Era al treilea deces în salonul nostru în nici o săptămână de când am venit. Numai în salonul nostru. Adevărul e că ne feream să ţinem contabilitatea morţilor. Părea că nu ne interesează, dar întrebam curioşi pe cei din alte saloane când mergeam la tratament.

Când urcam scările, nenea Anton s-a oprit, a dus mâna stângă la inimă, s-a clătinat, parcă nu vedea nimic în jur şi era cât pe aci să cadă pe spate, să se ducă de-a berbeleacul pe scări. L-am întrebat ce se întâmplă, dacă îi este rău, iar dânsul mi-a atins mâna, să stau liniştit, nu e nimic, va trece. Era vânăt la faţă şi respira tot mai greu, se sufoca, nu mai putea să-şi ridice picioarele. L-am aşezat în pat şi nici prin gând nu mi-a trecut că trebuie să chem un doctor. Am pus totul pe seama băuturii. Era cherchelit bine, mirosea a ţuică de la o poştă. La un moment dat, a încercat să se ridice, dar s-a oprit, cu mâna rezemată de căpătâiul patului şi capul sprijinit cu obrazul drept de pernă. Aşa l-am lăsat când am plecat la gară. Venisem să-mi iau haina, atârnată în cuier, şi n-am schimbat nicio vorbă cu ceilalţi din salon, grăbit să o ajung pe mama din urmă. Pornise foarte hotărâtă să ajungă la gară, desigur supărată că nu o lăsam să rămână acolo peste noapte, lucru, ce-i drept, nu imposibil, dar atât de dăunător pentru dânsa, în stare să plângă din orice. Am reuşit cu greu să-i abat gândurile de la imaginea bărbatului suferind, pe care îl duceau la reanimare. Se gândea la familia lui, la copii, la soţie, cât avea să sufere, amintindu-şi de propria suferinţă la moartea fratelui şi a tatălui meu. Parcă nu auzea ce-i spun, preocupată de un gând – să ştie dacă, într-adevăr, nu avea familie, nu avea copii, cum ziceam eu. Pe de altă parte, după câte vorbeau unii care