Mario Livio, Este Dumnezeu matematician?,

trad. din engleză de Anca Florescu-Mitchell,

Bucureşti, Humanitas, 2012, 320 pag.

Sub unghiul profunzimii pe care o atinge în matematică, un spirit are trei complicităţi care îl leagă de ea: pasiunea, obişnuinţa şi vocaţia. Deosebirea stă în cît de intensă e fascinaţia care îl apropie de numere. şi cum pasiunea e forma incipientă prin care recunoaştem un imbold autentic, obişnuinţa e chiar sleirea atracţiei, cu ivirea sentimentului amar că nu poţi depăşi condiţia epigonului.

E atîta blazare în neputinţa de a aduce ceva nou în matematică, încît specialiştii domeniului sînt cel mai adesea nişte dezabuzaţi care gustă în secret gustul înfrîngerii: repetă ideile altora şi trăiesc cu teroarea de a se şti mediocri.

Cartea lui Mario Livio nu e despre mediocri şi nici despre blazaţi, ci despre a treia formă de complicitate cu matematica: vocaţia, ale cărei simptome sînt în număr de două. Primul e izbucnirea timpurie, potrivit regulei că în matematici felul de a fi al geniului e precocitatea. Marile idei sunt un privilegiu al tinereţii, şi de aceea maturitatea e doar o stagnare care pregăteşte declinul, cu preschimbarea obişnuinţei în amintirea placidă a aceea ce ai fost odată. Şi al doilea simptom: o clătinare lăuntrică de ritm vertiginos, ca preţ al sclipirii cu care te-a dăruit destinul. În matematică sănătatea psihică e o raritate, ba chiar un handicap: Evariste Galois, Blaise Pascal sau Carl Friedrich Gauss nu au excelat în armonii umorale. E o descreierare nobilă în intimitatea geniului lor, lipsindu-le măsura şi echilibrul. Iar cazul cel mai grăitor: Kurt Gödel, o apariţie epocală care a pus cenzură transcendentă în formalismele matematicii, copleşit de o glorie cu care nu avea ce face, a căzut în mania persecuţiei, izolîndu- se de urmăritori care vroiau să-l otrăvească şi mur