Obsesia de a scrie

Trăim şi citim într-o zodie a romanului – mă refer la literatura română – după ce în ultima decadă a secolului XX poezia şi-a luat revanşa, postfaţând revoluţia şi iluziile ei. Romanul e un gen rezistent, un gen în care a excelat şi Gheorghe Schwartz, încă de la debut, în 1972 cu romanul Martorul. Sunt patruzeci de ani de când prozatorul a devenit martorul rătăcitor prin Istorie. Opera sa cuprinde un ciclu istoric al Lugojului, unul al povestirilor, un altul al romanului de ficţiune şi parabolic şi, în sfârşit, ciclul panoramic al Celor O Sută. Asta dacă lăsăm la o parte preocupările universitarului, cercetările sale în domeniul psihologiei transversale, al raportului dintre putere şi presă. Când a împlinit 65 de ani şi avea la activ vreo 30 de cărţi – dacă le-am numărat bine, adică vreo zece mii de pagini! – mi-a mărturisit, într-un interviu că spaima sa cea mai mare e să nu-şi poată duce la capăt babilonicul proiect. Atunci lucra la al 88-lea personaj. Şi mai spunea că după ce va termina proiectul, dacă totul va fi bine, ar mai avea de scris câteva cărţi pentru că e un mare nesăţios. Într-adevăr, în Cei O Sută, scriitorul arădean lucrează la un proiect prodigios, fără pereche în istoria literaturii şi de o mare amplitudine, care începe cu generaţia lui Moise, izbăvitorul Evreilor, şi continuă cu un lanţ al generaţiilor până în zilele noastre. E un proiect utopic, un pariu faustic, cu timpul şi cu propriul destin, o asumare dramatică devenită obsesie. Obsesia de a scrie zilnic pentru a-şi termina opera. Asemenea unor mari spirite, autorul duce o viaţă dublă, tot mai tensionată, viaţa sa şi viaţa personajelor sale. El trage cu ochiul la istoria şi întâmplările vremii sale pentru a sesiza asemănările şi deosebirile cu alte vremuri şi destine, cu alte întâmplări şi psihologii. Întrebându- l, în interviu, care e raportul scrisului său