În două săptămâni am trecut prin Ungaria, Slovenia, Cehia, Austria, Germania. Drum plin de emoţie cu Madrigalul lui Marin Constantin şi cu nenea Iancu, adică textul lui Caragiale. M-am întors în ţară, mai bine zis în Bucureşti, şi am putut face comparaţie.
Poate că-i adevărată proverbiala noastră "lene istorică", băşcălia şi derâderea cu care ne apărăm.
Există o carte a lui Cioran "Schimbarea la faţă a României". Ar trebui să se studieze la şcoală. Ar trebui să ne luptăm noi cu noi. Dar să ştim care-s păcatele.
"Românul îşi zeflemiseşte propria lui condiţie şi se risipeşte într-o urâtă ironie facilă şi sterilă" sau "România nu-i o ţară tragică?". Ba e foarte tragică, dar pe mâna ei, vorba lui Poincaré – "Aici, la porţile Orientului, unde totul este luat în derâdere".
Noi cu noi suntem răi.
Ei şi aşa din Europa, din vestul nostru via România, am plecat în Bulgaria. Nu departe. La Ruse. Eram relaxată. Nu mai invidiam pe nimeni.
Dar n-a fost aşa. Am ajuns într-un oraş " cel mai frumos al Bulgariei", cel puţin aşa au decretat ei în 2009.
Un oraş patriarhal, liniştit, în care oamenii stau la umbră (nici ei nu taie pomii oraşelor) în parcul Alexandrovska, la răcoarea fântânilor vechi şi elegante.
Acest oraş a fost cândva "Mica Vienă". Cine a făcut clădirile acestea, cine a construit oraşul vechi, cine a avut atâta gust. Nu se poate ca la 20 de kilometri, în partea noastră, oraşul să fie o "belea", o "urâciune". Or, la noi, în exces de zel, s-a dărâmat, s-a distrus tot!
Mi-a rămas inima la Russe! În acest oraş provincial, unic, cu atât de multe parcuri, în care oamenii care sunt într-adevăr săraci se bucură de marile doruri ale lui Dumnezeu – umbră, verde, aer curat. În jurul oraşului – Varna, Velikovo, Târnovo.
Castani seculari, monumente, Statuia Libertăţii care a împlinit 100 de ani, ca şi frumosul teatru din faţa pa
