Plopii îşi dăduseră obştescul sfârşit în curtea unei biserici din Bucovina. Nu pieriseră de moarte bună, fiindcă "ceremonia de îndrujbare" se săvârşise cu preot pragmatic, la începutul unui aprilie, când, firesc, natura întreagă reînvie.
Viguroşi – mărturie stau încă cioatele – arborii, asemenea unor uriaşe lumânări foşnitoare ridicate spre cer, mai îndulceau ceva din înălţătoarea şi viguroasa lipsă de duh – arhitectonic, fireşte – a construcţiei, atât de prezentă în mai toate bisericile noi româneşti.
Tot ei filtrau – prea puţin, e drept – din sonorul cu intensităţi de rock al difuzoarelor de cult agăţate de ziduri, ale căror îndemnuri la virtute şi cumpătare tulburau credincioşii de prin case, pe sute de metri în jur. Întrucât nu era greu de imaginat că, ascultând predicile, târgoveţii totuşi, "ca tot omu’", se mai aflau din când în când şi în pat cu iubita, cu soţia, cu vecina sau, alteori, încordaţi amarnic şi închişi în toalete. Ca să nu mai vorbesc despre deranjul pe care evlaviile sonore îl puteau pricinui în post, când oamenii zăboveau prin beciuri, feriţi de ochii lumii, asupra vreunei sticle cu "săcăricî", dinaintea unei şunci afumate.
La ceasul de seară al crimei, aflându-mă întâmplător în preajmă m-am pomenit vorbind: "Pentru ce aţi tăiat plopii?". "Da’ la ce folosesc copacii ăştia?... Au crescut de nu se mai vede sfânta biserică de ei. Cred că şi-au întins rădăcinile până sub sfântul altar. Azi-mâine ies înăuntru dacă-i mai lăsăm" – a sunat răspunsul preotului. "Nu ies, părinte, nu ies" – am mai încercat eu. A intervenit însă un credincios cu drujbă – din specia aceea care, cu rachiul în buzunar, dovedeşte bolnavă osârdie dinaintea oricărei sutane, spre a-şi proba râvna de creştin: "Da’ v-aţi uitat vreodată, dom’ doctor, la câtă mizerie fac în curtea sfintei biserici? Primăvara cu puful şi toamna cu frunzele lor. Le cad peste tot, se
