După o vorbă veche, democraţia este regimul politic în care luarea deciziilor se face prin numărarea voturilor şi nu a capetelor (eventual tăiate). Număratul voturilor are avantaje incontestabile faţă de alte metode utilizate de-a lungul istoriei pentru luarea deciziilor (întrebatul oracolului din Delphi, trasul la sorţi cu Urim şi Thummim, sugrumarea fraţilor sultanului, luptele între cei de ”os domnesc”, etc., etc.). Nu-i de mirare, deci, că în ultimii două sute de ani se poate constata o creştere exponenţială a numărului regimurilor politice care folosesc pe scară largă proceduri electorale pentru selectarea legitimă a grupurilor conducătoare la toate nivelele, de la comunităţile locale până la conducătorii statelor.

Recursul la proceduri electorale nu garantează însă în mod automat siguranţa capetelor celor care participă la vot şi nici măcar a celor care numără voturile. Exemplul clasic în această privinţă îl reprezintă ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler. Chiar dacă partidul nazist n-a obţinut niciodată în alegeri libere mai mult de 45 % din voturile electoratului german, prin manevre de culise în parlament, prin abuzuri juridice şi prin manipularea dibace a opiniei publice, Hitler a reuşit să obţină monopolul asupra puterii executive pe care l-a utilizat pentru scoaterea în afara legii a celorlalte forţe politice. După desfiinţarea regimului democratic, Führer-ul a putut face practic orice a dorit în Germania, inclusiv să suprime fizic foşti inamici politici dar şi foşti susţinători. Colapsul democraţiei în Germania anilor 30 rămâne un avertisment peren despre pericolul letal al majorităţilor electorale (fie ele şi relative) instrumentalizate de lideri politici adversari ai ordinii şi valorilor democratice.

Degenerarea democraţiei în fărădelege, violenţă şi, în ultimă instanţă, crimă nu-i, din păcate, un apanaj exclusiv al liderilor autori