Eram încă adolescent când am citit prima dată versuri de Nichita Stănescu şi mi s-au părut... o bazaconie. Apoi, treptat, poezia lui m-a cucerit. Atât de mult, încât în 1985 am scris o carte, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, ca să explic şi altora în ce constă frumuseţea ei literară.

În 1972, ca tânăr redactor la revista Tomis din Constanţa (aveam 24 de ani), am fost trimis de şefii mei la Bucureşti ca să obţin zece poezii de la Nichita Stănescu. Cu figura lui de prinţ rus (plete blond-arămii, ochi albaştri, buze arse, de băutură, dar şi de ardoarea vorbirii), poetul m-a privit ironic. "Exact zece?!" Eram la restaurantul Athénée Palace (la o masă la care se mai aflau Fănuş Neagu şi Gheorghe Tomozei). "Da, zece." Cu un secret amuzament, marele poet mi-a dictat una după alta zece poezii, improvizându- le pe măsură ce le dicta. Erau încântătoare. "Acum – a continuat Nichita Stănescu – scrie pe o foaie separată încă una!" Şi a mai compus una, pe loc, mai frumoasă decât toate celelalte. Eram ameţit de admiraţie. "Îţi place?" "Da! Da!" "În cazul ăsta, să-i dăm foc ca să rămână numai a noastră." Mi-a luat foaia din mână şi i-a dat foc cu bricheta, trimiţând în neant o poezie care existase mai puţin de un minut.

Multă vreme, Nichita Stănescu nu a avut o adresă anume. Dormea în locuinţele admiratoarelor lui. Uneia i-a scris într-o noapte, pe un perete, cu un creion dermatograf, un amplu poem. Ea, fericită, n-a mai zugrăvit niciodată apartamentul (nici când a fost părăsită de Nichita, nici când s-a măritat, nici când a născut primul copil).

Odată (când avea piciorul în ghips şi folosea ghipsul ca pe o agendă, scriind pe el numere de telefon), Nichita Stănescu mi-a spus că s-a supărat pe... fotbal (fiindcă echipa noastră naţională tocmai pierduse un meci important). Drept pedeapsă, a hotărât să-i spună timp de trei luni "botfal". Credeam