Mircea Vintila priveste cu nostalgie catre perioada in care muzica folk era cea mai frumoasa, cea mai pasionala si, poate, cea mai puternica forma de protest a generatiei in blugi. Despre Mircea Vintila s-a spus c-ar fi un lord venit din alt veac sa le cucereasca pe fetele frumoase cu poezii spuse la chitara. Un trubadur care nu se poate lecui. De fapt, Mircea Vintila este un visator, poate un romantic, oricum, unul care traieste pentru acele madame de pica, dorite-n ultimul hal! Sau pentru vreo vanzatoare de la buticul „Doi Chebapi". Artistul a ramas si astazi tot cu gustul serilor lungi de cenaclu, cu parfumul fetelor frumoase si cu relaxarea marilor petreceri de pe litoralul romanesc. Pentru Mircea Vintila, viata inseama muzica, iar muzica e dragoste, care e poezie, care tot viata e. Aceasta este ecuatia, asa se poate rezuma cel mai usor intreaga sa existenta. Cum era Bucurestiul in vremea copilariei dumneavoastra? Ati locuit in cartierul Cotroceni, o zona privilegiata.... Pe strada Doctor Lister, ultima casa pe stanga. Nu era o zona privilegiata atunci, cel putin pana s-a stabilit acolo nomenclatura. A fost o zona de artisti si erau foarte multi copii. Nefiind masini, toti eram pe strada, toata ziua ne jucam. De-a ce va jucati? Jucam cu mingea de la o poarta la alta, pe latul strazii. Se numea „Rusa". N-aveai voie sa lovesti mingea decat de doua ori, iar poarta era intrarea la curte. Erai si portar, si jucator. Tenis cu piciorul imi placea mie, iar cand era iarna jucam si hochei. Cu crose facute de noi. Erau case de artisti celebri. Elena Zamora, spre exemplu, avea niste cirese asa bune in curte! Scria pe copaci: „Ciresi otraviti", dar nu tinea asta la golani, tot dadeam atacul. Mai tarziu, cand am mai crescut, a aparut o cofetarie celebra acolo, intr-o perioada cand s-a dat voie sa existe mandatari, adica mici patroni. Avea prajituri asa cunoscute si gustoase! C