De aproape două mii de ani, cei mai devotaţi slujitori ai Domnului îşi duc viaţa lumească în mănăstiri, postind şi rugându-se pentru iertarea păcatelor lumii.
La sfârşitul secolului al XIV-lea, la poalele Carpaţilor se clădea un edificiu de mare preţ pentru ortodoxia orientală. În zona Tismanei (jud. Gorj), cuviosul Nicodim coordona lucrările unei mănăstiri, care avea rol să întărească noua credinţă adoptată de voievozii nord-dunăreni.
Cuviosul Nicodim de la Tismana era vlah din sudul Dunării. După mamă, se înrudea cu dinastia domnitoare a Basarabilor din Ţara Românească. Tatăl său era din neamul cneazului Lazăr al Serbiei.
Nicodim şi-a dedicat de tânăr viaţa slujirii Domnului. A vieţuit o vreme în Athos, unde a învăţat să scrie în limbile slavonă şi greacă. Apoi, călugării de la „Muntele Sfânt" l-au trimis să răspândească monahismul la graniţa dintre ortodoxie şi catolicism. A fondat mănăstiri atât în Serbia, cât şi în Ţara Românească.
Cuviosul Nicodim, însoţit de alţi călugări de la Athos, a ajuns la Tismana în jurul anului 1380. A fost încântat de frumuseţea locului şi a cerut sprijin financiar voievozilor munteni pentru a ridica acolo o mănăstire. Lăcaşul de la Tismana a fost clădit în timpul domniilor lui Radu I (1377-1383), Dan I (1384-1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418).
Nicodim a creat la Mănăstirea Tismana prima şcoală de copişti din Ţările Române, unde au fost reproduse cărţi bisericeşti în slavonă şi greacă. Şi-a trăit ultimii ani de viaţă aici, trecând la cele veşnice la 26 decembrie 1406. A fost îngropat în mormântul din pridvorul bisericii. Începând cu anul 1955, Biserica Ortodoxă Română îl venerează pe Nicodim de la Tismana ca sfânt, cu rangul de cuvios. Dar cum ajunseseră mănăstirile să aibă atâta influenţă în lumea orientală?
Misiune profetică
În anul 313, Împăratul Constantin
