A doua ţară a românilor a fost întotdeauna Franţa. Chiar dacă în ultimii ani această tradiţie a fost infirmată, istoricul relaţiilor politice şi culturale este atât de bogat, încât bâlbâielile prezentului pot fi iertate. Istoria este scrisă de către personalităţile politice care se află temporar în fruntea popoarelor. Ele pot influenţa pozitiv soarta unui popor în relaţia cu alte popoare, sau pot arunca o ţară, în mod nemeritat, într-un con de umbră. Trebuie să recunoaştem că toţi marii conducători ai Franţei, alături de imensa majoritate a oamenilor de cultură francezi, au iubit România.
În vara toridă a anului 1789, pe 14 iulie, 40.000 de oameni furioşi au dărâmat închisoarea-fortăreaţă Bastilia, în care se mai aflau doar 7 prizonieri. Bastilia era considerată drept un simbol al absolutismului monarhic, ziua de 14 iulie fiind socotită drept începutul Revoluţiei Franceze. O parte din pietrele celor şase turnuri ale Bastiliei au fost vândute ca suveniruri, restul fiind folosite pentru construirea unui pod peste Sena, Pont de la Concorde. La un an după acest eveniment s-a hotărât ca ziua de 14 iulie să devină Ziua Naţională a Franţei. Tot din 1790 s-a stabilit ca Imnul Naţional al Franţei să fie Marsellieza. De 223 de ani, francezii sunt mândri de imnul lor, pe care l-au cântat pe toate meridianele lumii şi care este probabil cel mai cunoscut imn naţional din lume.
Principalul element care i-a unit pe români de francezi a fost existenţa celor două limbi de origine latină, care a îndreptăţit credinţa că cele două ţări se pot considera surori. În momentul crucial pentru existenţa românilor, Unirea Principatelor, a existat un conducător providenţial, care a făcut eforturi magnifice, pentru ca acest eveniment să se producă: Napoleon al III-lea. Împotrivirea nefastă a Imperiului Otoman, care nu vedea cu ochi buni realizarea Unirii, a fost înlăturată prin a
