În timpul guvernării Iliescu-Năstase, partidul-stat PSD reuşise să reducă criticile la adresa sa aproape la zero. Opoziţia politică somnola, iar presa scrisă şi audio-vizuală erau reduse la tăcere, fie prin mituirea cu publicitate de stat, fie prin intimidare. Penibilul situaţiei ajunsese pînă acolo încît ambasadorii SUA şi Marii Britanii se simţeau obligaţii să facă ei opoziţie publică, în locul partidelor şi presei. În corul politicienilor muţi, cor din care a făcut parte şi Crin Antonescu, a existat însă, în acea vreme, şi o voce care, fiind singura, se făcea uşor auzită: cea a lui Traian Băsescu. Acesta nu s-a lăsat nici cumpărat şi nici intimidat de dosarele penale cu care justiţia lui Năstase voia să îl reducă la tăcere.

Faptul că era perceput de public ca principalul opozant al regimului Iliescu-Năstase a făcut ca Băsescu să fie desemnat candidat la preşedinţie al unei alianţe în care partidul său nu era cel mai puternic. Tot faptul că era perceput ca un opozant activ, într-o masă de politicieni pasivi, a fost determinant în victoria lui Băsescu asupra maşinăriei de vot a PSD, care a lucrat pentru Năstase. Deşi PSD a cîştigat atunci alegerile parlamentare, nu a reuşit să cîştige şi prezidenţialele.

Alianţa adusă atunci la putere de Traian Băsescu se numea DREPTATE ŞI ADEVĂR. Dincolo de faptul că adevărul se putea spune doar cu mari riscuri, dreptatea era doar o caricatură în vremea lui Năstase. PNA (fostul DNA) se ocupa de infracţiunile controlorilor RATB, lăudîndu-se la tv acest tip de succese în lupta cu corupţia.

Tot atunci a început şi justiţia televizată, printr-o spectaculoasă descindere în forţă a sute de mascaţi la domiciliul unor fete de 15-16 ani, adepte ale MISA, şi prin prinderea la graniţă a unui Gregorian Bivolaru cu perucă, dar scăparea lui ulterioară de sub vigilenta supraveghere a bravei noastre poliţii.

În schimb, în