„A fost odată ca niciodată o țară binecuvântată. Împăratul care o cârmuia era un om drept și înțelept, iar supușii săi trăiau în armonie și bună rânduială. Nu curgea lapte și miere, dar erau multe bune și frumoase. O poveste care se respectă are printre personaje și pe Vrăjitorul cel Rău, fiindcă fără el nu ar exista intriga. Măcinat de pizmă că cei din jur sunt fericiți, trăia într-o peșteră respingătoare, chit că din afară semăna cu un palat indecent de mare. Într-o noapte de smoală, străbătută de tunetele unei furtuni asemănătoare unei crize cum țara nu mai cunoscuse, Vrăjitorul intră în laboratorul pe care astăzi l-ai confunda ușor cu un studio de televiziune, unde își convocă ucenicii troli pentru a-i îndeplini blestemul de a duce împărăția la pierzanie. Zis și făcut, înzestrați în ani buni de practică a magiei negre cu puteri malefice, vrăjiră împreună apa fântânii din fața palatului cu care toți locuitori își potoleau setea în zilele călduroase de vară, încât oricine o bea să-și piardă mințile.

Împăratul află ce se pune la cale. Își chemă imediat slujitorii fideli și montară în jurul fântânii panouri de avertizare scrise cu litere de o șchioapă: «Apă nepotabilă. Consumul în exces poate cauza nebunie!». Este adevărat că fântâna acum vrăjită nu era singura sursă de apă, dar era cea mai comodă fiind ușor accesibilă, celelalte aflându-se la marginea împărăției de unde transportul era destul de obositor. Locuitorii aveau încredere în împărat, așa că înarmați cu găleți ocoleau zilnic fântâna și mergeau hăt departe să se aprovizioneze cu apă. Într-o zi, cel recunoscut ca leneșul și adormitul satului, trecând prin fața fântânii își spuse: de unde până unde să îmi cred eu împăratul, dacă are vreun interes ascuns să ne chinuie și să ne pună pe drumuri degeaba? Se uită în stânga, se uită în dreapta și își scufundă găleata în fântâna blestemată. Ajunse acasă îna