Răspunsul pentru câteva dintre configuraţiile tensionate ale zilei îl pot da, şi de astă dată, unele fapte din trecut. Conflictul între preşedinte şi premier, generat de natura precizărilor constituţionale în privinţa atribuţiilor puterilor în statul român, s-a manifestat endemic după 1989.

Când Iliescu a vrut să scape de Petre Roman, în toamna anului 1991, prea „iute la reformă" pentru gustul perestroikăi iliescane, preşedintele s-a prevalat de sosirea cea mai recentă a minerilor în Bucureşti. Faptul l-a scutit de alte complicaţii, iar apelul ulterior la doi strategi ai economiei - se poate discuta cât de buni, fiecare -, precum Stolojan şi Văcăroiu, care s-au arătat disciplinaţi şi obedienţi faţă de locuitorul Cotrocenilor, a făcut ca trecerea lor pe la guvernare să se producă, sub raportul relaţiei cu acesta, fără mari asperităţi. A venit însă guvernarea Convenţiei Democrate, iar în vremea noului preşedinte Emil Constantinescu premierul Victor Ciorbea, îmbufnat pe criticii lui, şi-a dat demisia din toate funcţiile (nu trebuie uitat că fusese ales şi primar general al Capitalei).

Şi mai gogonată a fost situaţia creată în relaţia cu şeful noului guvern, Radu Vasile, care pur şi simplu a refuzat să-şi dea demisia (amănuntele - cu aspect ilar şi cu un conţinut regretabil - sunt relatate nuanţat de către Ion Diaconescu în volumul memorialistic „După revoluţie", în capitolul „Criza creată de Radu Vasile"). El a vrut să alcătuiască un nou cabinet chiar şi după ce PNŢCD îi retrăsese sprijinul. Episodul isărescian de la guvern a trecut fără consecinţe majore, pe fondul colapsului CDR şi având drept rezultat pierderea puterii. Noul succes electoral soldat cu realegerea ca preşedinte a lui Ion Iliescu, în 2000, l-a propulsat la vizirat pe Adrian Năstase, care, în tandem relativ obedient cu preşedintele lui, a marcat nişte ani de continuare a deschiderii proeur