Puţine sunt referinţele vremii la credinţa iobagilor români transilvăneni în Evul Mediu. Centre vechi ortodoxe s-au identificat la Dăbâca, cetatea Biharea şi Dibiscos.
Secolele IV-X din istoria Transilvaniei n-au lăsat în urmă dovezi arheologice creştine. Inventarul se limitează la câteva cruci de bronz descoperite la Bratei (lângă Mediaş), nişte vase de lut ornate cu cruci din săpăturile de la Poian (lângă Târgu-Secuiesc) şi o cădelniţă (lângă Odorheiu Secuiesc).
Într-o lucrare despre istoria românilor scrisă în 1778 dar publicată abia în 1861, Samuil Micu explică vacuu-mul acesta. „Osebite" şi multe neamuri barbare, scrie istoricul, „au năvălit asupra Dachiei şi rău o au călcat şi pre creştinii din Dachia, i-au asuprit şi i-au necăjit pentru credinţă". Dar după ce bulgarii şi ungurii s-au creştinat, scrie acesta, „mai bine a început a fi" şi românilor.
Catolicizarea ungurilor
Bogate în interpretări şi contradicţii sunt şi istoriile creştinării bulgarilor, sârbilor şi maghiarilor. În anul 1000 s-a fondat Regatul ungar, sub conducerea lui Vajk (erou, în traducere), cunoscut sub numele de Ştefan I al Ungariei (997-1038) şi intrat în istoria creştinismului ca Ştefan cel Sfânt. Evenimentul s-a consumat în cetatea Esztergom prin primirea coroanei regale din partea Papei Silvestru al II-lea. Regele a recurs la creştinarea în forţă a populaţiei şi la fondarea instituţiilor religioase tipice catolice.
Organizarea administrativă a regatului său avea ca element de bază comitatele, iar cea religioasă - episcopiile, în număr de zece. Surse citate predilect de istoriografia maghiară menţionează că aproape patru secole au fost sub controlul Ungariei, neanexate însă acesteia, şi formaţiunile prestatale din Valahia şi Moldova. Căile Domnului sunt însă şi în cazul Ungariei încurcate. Relaţia cu capii bisericii de la Roma n-au exclus însă
