Estul (România, mai ales, dar am semnale şi că Bulgaria e în aceeaşi poveste) a copt în laboratoarele sale un monstru viguros, aproape la fel de viguros ca populismul naţionalist nord-vestic al UE, reprezentat de partiduleţe de 10-15% care nu mai vor să audă de uniune, de bani “daţi leneşilor Europei etc”: patriotismul european, un concept oximoronic extrem de eficient şi de straniu. Patriotismul european estic pare împrumutat din cărticelele de partid ale vreunui naţionalist-populist european. O clonă stranie folosită intens în această lună electorală. Spre deosebire de populiştii francezi sau olandezi, “patriotul european” român îşi ia autoritatea de la Bruxelles şi urlă împotriva propriei ţări fie că e întemeiat, fie că nu. Marine le Pen ridică probabil sprîncenele uimită despre cum îi fac treaba unii din est. Unii politicieni români au ajuns să strige mai tare că nu merităm în Schengen decît tot soiul de exotici extremişti ai Vestului.
Traian Băsescu strigă simplu: eu sînt Europa, ei nu sînt, nu-i iubeşte nimeni acolo. Dar spune mai mult în subtext: România e încă populată de ne-europeni cu care eu mă bat şi am nevoie de Europa să mă ajute să-i înving. Ieri, în interviul de la Realitatea, Traian Băsescu a reluat agresiv cele cîteva teme de campanie. Pro-europenismul ar însemna însăşi fractura din iunie 1990 cînd au venit minerii. Atunci România s-ar fi rupt în două: o Românie retrogradă care nu are chef de civilizare (adică minerii şi susţinătorii lor), care vrea cu orice preţ un “servici” şi o casă şi, de celaltă parte, o Românie care vrea un viitor privatizat, liber (o libertate a pieţei mai ales), “o Românie ca afară”, cum spune un cîntec stupid.
Această ultimă Românie (trecem evident peste ipocriziile celor din PDL sau ai susţinătorilor lor care erau mulţi şi tăcuţi în 90 cînd în Piaţa Universităţii minerii băteau – Macovei, Pleşu în guvern et
