Veghe şi aşteptare
Pe frontispiciul unui şemineu impunător, din epoca victoriană, stă scris un aforism ce poartă semnătura lui Benjamin Franklin. „Iubeşti viaţa?“ (Dost thou love Life?) suna întrebarea-provocare a acestui om de mare anvergură culturală şi politică, urmată de un răspuns pe cât de scurt, pe atât de percutant: „Atunci nu irosi timpul, căci aceasta e materia/substanţa din care viaţa e făcută“ (Then do not squander Time for that’s the stuff Life is made of). Timpul, aşadar, este the stuff – substanţa, dacă ne gândim la concluzia lui Prospero, din finalul celui de-al patrulea act al Furtunii: We are such stuff/ As dreams are made on („Suntem făcuţi din substanţa viselor, iar mărunta noastră viaţă e înconjurată de somn“), din care suntem alcătuiţi, esenţa însăşi a trecerii noastre prin lume. Călători şi efemeri, trăim în timp, dar timpul nostru este unul măsurat, curgerea lui ireversibilă, iar structura sa este una profund narativă, întemeiată pe o continuă aşteptare, ce pune în evidenţă capacitatea noastră de a stabili relaţii cu ceea ce se află în afara noastră, în lume, în noi înşine, dar şi cu ceea ce se află dincolo de limitele vizibilului, cu transcendentul. |n fond, dacă e să-l credem pe Emmanuel Levinas, „timpul nu e produsul unui subiect izolat, ci produsul relaţiei subiectului cu celălalt“ (Le Temps et l’Autre, 1979), fie acesta om sau divinitate. Nu sunt religiile monoteiste centrate pe aşteptare, ca eveniment fondator al ordinii mundane? Fie că are ca obiect sosirea lui Mesia (în cazul iudaismului) sau cea de-a doua venire a sa (pentru creştini), ce va coincide cu ziua Judecăţii de Apoi, aşteptarea este starea naturală a celui ce crede în existenţa divinităţii, mărturisită ca atare atât în Crezul creştin, cât şi în cel islamic: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie“ rosteşte credinciosul, ca
