Când, la sfârşitul lui martie 1990, am plecat din postul de lector la Cartea Românească în cel de redactor-şef adjunct al revistei 22, am lăsat colegilor de editură două romane de debut, abia predate: unul al Alinei Mungiu, celălalt al lui Bogdan Teodorescu. Nu mai aveam timp să le lucrez şi le-am încredinţat împreună cu recomandările cu care veniseră. Pe Alina Mungiu o recomandase Alexandru Călinescu, pe Bogdan Teodorescu nu-mi mai amintesc cine, tot un scriitor în care aveam încredere.
Ca şi alţii din generaţia lor, pentru care decembrie 1989 a însemnat şansa intrării în profesiuni mult mai potrivite decât cele pentru care se pregătiseră, şi Alina Mungiu, şi Bogdan Teodorescu au devenit cunoscuţi mai întâi ca jurnalişti.
Atunci, Bogdan Teodorescu era absolvent, din 1987, al Facultăţii de Instalaţii a UTCB. CV-ul actual arată traseul profesional al jurnalistului, implicat şi în campanii electorale, începând cu cea a lui Constantinescu. Absolvent, din 2000, al Colegiului Naţional de Apărare, cu doctorat în comunicare, luat în 2006, profesor de marketing politic şi electoral la SNSPA, secretar de stat în timpul preşedinţiei lui Constantinescu, preşedinte, între 2004 şi 2007, al Institutului Pro etc. etc.
Am descoperit abia acum, după publicarea celui de-al patrulea roman al său, Băieţi aproape buni, că Bogdan Teodorescu nu a părăsit nici un moment literatura, având, între altele, şi un volum de poezii, publicat cu un premiu al Editurii Albatros.
*
La prima vedere un thriller, Băieţi aproape buni este, mai degrabă, dacă ţinem să-l includem într-o categorie, un roman politic: fără îndoială, cel mai bun din perioada postdecembristă.
Mult utilizat în comunism, atunci când dezvăluia cititorilor o parte din realitatea socială şi politică ascunsă, termenul de roman politic s-a demonetiza
