Foto: AFP Am fost una dintre zecile de mii de fetiţe al căror destin s-a legat, fie şi numai pentru câţiva ani, de gimnastică, datorită unei minuni care s-a petrecut la 18 iulie 1976, la Montreal. Am stat şi eu cu ochii ţintă pe televizor, cu toate că nu eram decât un ghem de fată. Şi-oricât aş încerca să descriu "cu cuvintele mele" ceea ce s-a întâmplat atunci, inevitabil ajung la rândurile scrise demult de Ioan Chirilă (în cartea care avea să fie, câteva veri la rând, Biblia vacanţelor mele): "Nadia s-a pregătit de atac. (…) Duelul e aprig. Paralelele nu vor să cedeze. (…) Nadia ajunge în vârf. Echilibru perfect.
Coboară rapid, într-o volută, evitând şocul cu paralelele, care par să pândească cea mai mică deviere, pentru a frânge elanul cutezătoarei. (…) Zbor final! Stop!! Urale!!! Publicul simte uneori mai bine". E momentul în care avea să fie rescrisă istoria gimnasticii mondiale. Bela Karolyi avea să noteze în jurnalul său (însemnare preluată de asemenea de Ioan Chirilă în cartea intitulată, simplu, "Nadia"): "Şi deodată, s-a prăbuşit Niagara peste sala Forum. Ultimul lucru pe care l-am văzut clar a fost apariţia notei pe tabela electronică, adică acel 1,00 – din lipsă de prevedere, care a făcut înconjurul lumii, exprimând parcă revolta omului împotriva tehnicii atotstăpânitoare.
Apoi totul s-a transformat într-un tumult. Fotoreporterii nu au mai respectat consemnul şi au invadat sala. (…) Nadia a ieşit în sfârşit din carapacea sa şi a ridicat braţele sus, oferind fotoreporterilor şi operatorilor cea mai adevărată imagine a victoriei". Acea primă notă de 10,00, cu tot cu eroarea de computer inclusă, metonimie absolută a gimnasticii, a adus România pe locul I la echipe. A urmat o adevărată serie de 10,00, la individual compus: bârna, din nou "paralelul". Şi apoi încă o dată, în finale, la aceleaşi aparate. Ca şi cum Nadia îmblânzise pentru sine cel
